Aceasta
va fi cu timpul traducerea romanului "Au
milieu, la montagne",
scris de canadianul de expresie franceză Roger Viau la începutul celei
de-a doua jumătăţi a secolului trecut, traducere
În limita
informaţiilor mele, romanul n-a fost niciodată tradus în româneşte,
şi ţinând cont de gusturile şi preferinţele
politico-ideologice ale elitelor româneşti actuale, suspectez că nici
nu va fi tradus prea curând.
Demersul meu e
un exerciţiu şi în acelaşi timp un joc, iar rezultatul de aceea
nu cred să aibă o valoare adăugată mai mare decât ...un pachet
de biscuiţi.
Cadrul în
care se desfăşoară acţiunea este oraşul Montréal si împrejurimile
lui, perioada aleasă de autor fiind anii '30 ai secolului XX ; e o poveste care se dezvoltă
pe fondul Marii Crize.
Cei mai câştigaţi cititori cred că pot fi românii trăitori
la Montréal sau în provincia canadiană Québec (doar că ăştia,
cu ceva noroc, o pot citi în original, ceea ce le şi recomand, căci
aici limba
franceză este actualmente cu statut oficial alături de engleză
şi mai are încă o oarecare răspândire, dealtminteri tare
limitată, ca şi mijloc de comunicare). E interesant, de ex., ca noi
imigranţii în Québec să ne aducem aminte că până prin
deceniul 7 al secolului trecut, ajutorul statului pentru cetăţenii
aflaţi în nevoie nu era un drept automat şi prompt acordat şi că
sărăcia în provincia azi relativ bogată în care trăim a
fost până recent la ea acasă.
Bănuiesc că şi românul trăitor în preponderenta Canada
engleză poate, eventual, dobândi o mai exactă înţelegere a
mecanicii acestei dispute naţionaliste încărcate pentru gustul unora
dintre aceşti compatrioţi ai mei de prea multă emoţie; doar
textul de istorie (şi el atât de puţin
citit), prea rar ne poate face să "înţelegem
cu sufletul", adică să simţim dimensiunea mizelor din această deja
veche dispută.
Românii de acasă pot şi ei constata citind romanul că
departe de a fi "soluţia",
aşa cum le şoptesc atât de tandru şi insistent, la ureche, cu
megafonul, elitele locale, capitalismul e doar o variantă a răului,
o variantă care uneori poate fi, e perfect adevărat, "răul
cel mai mic", în timp ce alteori e răul-de-neacceptat sau răul-pur-şi-simplu.
Autorul
Roger Viau a fost în afară de scriitor şi istoric şi un pictor; s-a născut în 1906 la Montréal într-o familie înstărită
şi tot acolo urmează studii comerciale ; toată viaţa a
fost de altfel un membru în consiliile de administraţie ale unor
importante instituţii de afaceri (începând, fireşte, cu compania
familiei, care a produs biscuiţii
"Viau" până în 1969,
bănuiesc, când aceasta a fost vândută)
sau culturale.
Pe
cei ca mine, curios din fire şi care am apreciat dintotdeauna stilul convingător
şi credibil al scriitorilor curentului realist, îi asigur că vor găsi
în cartea lui Viau tot ce vor: un pic de poveste de dragoste, cronica scurta a unei
familii, o schiţă a societăţii celui mai important oraş
canadian al vremii, başca o excelentă lucrare de critică socială.
R.O.M.,
4 noiembrie 2009
Între noi, muntele
Un roman de
traducere
neprofesionistă din franceză după versiunea editurii TYPO (diviziune
a grupului Ville-Marie Littérature), reapariţie (corijată,
adăugită şi îmbunătăţită) din 1987 după
ediţia originală (Beauchemin, 1951), cu o prefaţă de
Jean-Yves Soucy.
S-ar
putea pune întrebarea ce interes poate exista în republicarea unui roman vechi
de 36 de ani, când azi romanele recente au o "speranţă de viaţă" de abia trei luni în librărie. Unicul răspuns este că "Intre
noi, muntele"
e un roman foarte bun şi care ocupă un loc crucial în evoluţia
literaturii din Québec. În plus, aşa cum veţi constata, el n-are vârstă.
Putem adăuga şi faptul că la momentul publicării primei ediţii
(1951), acesta era de-o surprinzătoare modernitate.
Când o
literatură numără printre creaţiile ei lucrări
importante care merită redescoperite si autori pe care "i-am ratat", e semn că aceasta a atins deja o anumită maturitate. Iar
reeditarea poate fi percepută ca fiind un semn de vitalitate.
Vina
lui Roger Viau
În
ciuda succesului iniţial pe care romanul l-a cunoscut, "Între
noi, muntele"
şi autorul lui au fost repede uitaţi. De ce? Se poate afirma că
dacă autorul ar fi continuat să publice, situaţia ar fi fost
diferită. Nimic mai puţin sigur! Există numeroşi alţi
autori care-şi datorează gloria unei singure cărţi (F.-A.
Savard cu "Menaud meşterul-plutaş", G. Gučvremont
cu "Oaspetele neaşteptat") şi care după publicarea
acesteia n-au mai scris nici ei nimic convingător.
Realitatea e că exceptând câteva lucrări, cărţi de
care se interesează sistemul de învăţământ şi producătorii
audiovizualului, o operă nu supravieţuieşte decât pentru că
instituţia literară îi întreţine memoria. Şi, în contrast
cu publicul, instituţia literară a primit cu ostilitate romanul lui
Roger Viau, aceasta neavând altă dorinţă decât să-l vadă
îngropat cât mai repede posibil. Ceea
ce s-a şi facut. Nu era nevoie pentru asta decât de linişte.
Era romanul lui Viau rebel? Se facea măcar autorul
apologetul viciului? Promova el idei politice pernicioase? Predica el revolta
sau teorii politice obscure? Nu. Vina lui Roger Viau era de a fi descris
societatea canadian-franceză cu prea mult realism, arătând
alienarea majorităţii spre profitul unei caste.
Nu trebuie să uităm că în epoca în
care acesta a fost publicat instituţia literară era compusă din
reprezentanţi ai burgheziei canadian-franceze, aceştia provenind fie
din vechi familii, fie fiind doar simpli parveniţi. De altfel, Yves Thériault,
un autodidact de obârşie proletară, ne aduce aminte că în acei
ani îi era teamă să nu-i fie dat de înţeles că n-are
dreptul să scrie şi publice. O pură şansă că nu "i-a
fost dat de înţeles", cu toate că romanele lui au fost de-o violenţă, de-un
senzualism şi de-un erotism infinit mai mare decât romanul lui Viau. Asta
poate pentru că-n definitiv Thériault nu deranja prea mult clasele
dominante.
Altfel stau însă lucrurile cu Roger Viau. Acesta este un "trădător"!
Ţinta atacurilor din "Între noi, muntele" era burghezia, al
carui fiu era totuşi autorul însuşi (biscuiteria "Viau").
Ori asta nu se poate ierta niciodată! De ce trebuia el să descrie
mizeria acestei majorităţi sărace, suferinde, exploatate şi
tăcute, care ducea greul crizei economice? Şi mai ales, cu ce drept
compara el destinul acestora cu viaţa strălucitoare a unei clase
privilegiate căreia îi descria strâmbăciunea, ipocrizia, egoismul
şi suficienţa, ca să nu mai spunem că autorul nu era departe
de a-i face responsabili pe ultimii de problemele primilor? Prin încărcătura
lui critică, romanul era insuporabil pentru "elita" provincială.
În plus,
autorul împingea realismul romanului până la a refuza fiicei din popor
accesul la această lume de vis aşezată de cealaltă parte a
muntelui Royal: tânărul burghez din roman se va căsători cu o
fată de acelaşi rang, devenind astfel burghezul-tip pe care-l dispreţuia.
Poate i s-ar
fi iertat lui Viau atacurile contra privilegiaţilor dacă ar fi
inventat un erou pozitiv, un fel de abbé Pierre al mariajului interclase, un
personaj triumfator peste prejudecăţi, interdicţii si tabu-uri.
Asta cu atât mai mult cu cât prin chiar ochii lui Gilbert este judecată
burghezia în roman. Un astfel de personaj ar fi putut deveni în ochii
cititorilor "elitei", o proiecţie mărită
a propriilor lor persoane: "E adevarat" şi-ar fi zis ei, "burghezii
sunt detestabili sau ridiculi, dar există şi excepţii… una
fiind şi eu." Dar cereţi numai potenţaţilor să se
identifice cu un erou care după ce-a revelat bucuriile si plăcerile
culturii unei sărăntoace frumoase şi inteligente, după ce-a
sedus-o şi i-a promis luna de pe cer, o trimite acasă pentru ca el însuşi
să se-nsoare "raţional", pentru bani, reintrând astfel în
rândurile celor pe care-i dispreţuia pentru meschinăria lor! Să
te identifici cu un astfel de personaj, când eşti în poziţia de a
avea acelaşi comportament cu el? Sau l-ai avut deja?
Proletariatul
urban
Evocarea săracilor
din clasa truditoare nu era privită în epocă ca fiind neapărat un lucru rău în
sine. Ce deranja era maniera. Roger Lemelin, fiul acestei clase, o descria
savuros, cu acea veselie pe care autorul o ştia a fi aproape inerentă
mentalităţii personajelor lui. În "Familia Plouffe",
în ciuda câtorva atacuri contra unui anumit cler, nu există un inamic
desemnat: oamenii simpli se amuză între ei şi doar fatalitatea
explică tragediile. În "Fericire
de ocazie",
Gabrielle Roy se apleacă cu o imensă dragoste asupra săracilor ei,
îi observă cu o privire încărcată de umanism şi compasiune,
arătându-i luptând şi suferind. În cazul acestui roman, inamicul
este arătat cu degetul : este sistemul capitalist care exploatează
forţa de muncă fără să se preocupe de cei fără
şanse, de rebuturile unui soi de "selecţie
naturală".
"Sistemul",
iată vinovatul! Cititorul,
chiar şi membru al clasei dominante fiind, poate astfel să nu se simtă
responsabil. Şi poate că-şi va putea spune că, într-o
anumită măsură, el însuşi este victima acestui sistem.
Dar Roger Viau
nu e omul dulcegăriilor interesate şi învârtitului în jurul cozii,
doar ca să lase şansa privilegiaţilor de a-şi fabrica o conştinţă
curată.
Chiar înainte
de izbucnirea crizei din 1929, familia Malo cunoştea o existenţă
precară din cauza şomajului sezonier de care e lovit capul familiei,
din pricina meseriei lui. Şi care e soarta unei bune părţi a
proletariatului montréalez ; criza economică, despre existenţa căreia
acesta o buna bucată de timp nici măcar n-are cunoştinţă,
nu face decât să împingă situaţia la paroxism. "Sistemul"?
Ce e aia? "Englezii care
posedă totul"? Nu-i cunosc... Tamponul, intermediarul între proletariatul
canadian francez şi restul lumii e burghezia rasei lui: notabili,
profesionişti, patroni, cler. Şi mentalitatea acestora din urmă e
concentrată de minune în reflecţiile unei învăţătoare
în timp ce-o priveşte pe Jacqueline Malo :
"Ce fată cu calităţi", gândi călugăriţa.
"Dar ce înfumurare din păcate… Va trebui s-o învăţăm
modestia, cu atât mai mult cu cât condiţia nu-i permite să fie mândră."
Iar atitudinea fetei ilustrează comportamentul clasei din care provine:
"Este învinsă; învinsă nu de către Maica-Superioară,
ci de viaţa insăşi. Nu, ea nu-şi poate permite să fie mândră.
Cei de-o condiţie cu ea n-au dreptul să ştie ce e ăla un
afront; ei n-au dreptul la ruşine: trebuie obişnuiţi să
plece capul."
Această scenă se desfăşoară în
chiar primele pagini ale cărţii, şi putem spune că întreg
romanul este lupta îndârjită a personajului principal pentru a scăpa
de acest blestem.
Maniera lui Roger Viau
Exista o manieră acceptabilă de a vorbi
despre săraci, am zice. Dar poate din cauza originii lui, Viau descrie
proletarii fără empatia pe care o găsim la Lemelin, sau dragostea
care transpare din textul lui Roy.
În romanul lui Viau, descrierea necazurilor unei
familii sărace, din ce în ce mai sărace (şi prin ea destinul
unei întregi clase), e făcută "din exterior",
am putea zice.
Cu o simpatie si un sentiment de revoltă pe care autorul încearcă să-l
reprime, să-l disimuleze; această simpatie, el o rezervă pentru
eroină, în special în partea a doua a romanului. Din acelaşi moment
va izbucni şi revolta autorului contra burgheziei. Astfel că avem în
primele unsprezece capitole o dare de seamă a stării mizerabile a
acestei clase tot atât de detaliată şi fără emoţie
precum e observaţia unui entomolog asupra unei colonii de insecte. Această
neutralitate, obiectivitate în stare pură, iată ce fac aproape
insuportabilă descrierea vieţii de zi cu zi a proletariatului în
timpul Marii Crize. Lipsa unui loc de muncă, fenomen care transformă
treptat capul familiei într-o veritabilă zdreanţă, speranţa
de a scăpa, care şi ea se stinge sub loviturile repetate ale
deziluziilor, orizontul din ce în ce mai întunecat care se ofera copiilor
şi finalmente lupta cotidiană pentru supravieţuire şi care
devine o chestiune a femeilor: aici emoţia este inutilă, simpla
enumerare a faptelor e suficientă. Şi Viau reuşeşte să
redea în doar câteva cuvinte situaţii tot atât de tragice ca moartea
unui copil, boala, lipsa de alimente, frigul care domneşte în casă,
incapacitatea clanului de a-şi mai plăti chiria, fapt care-i obligă
să se mute într-un imobil încă şi mai dărăpănat
şi sumbru. Şi această resemnare care va apare de neînţeles
lui Gilbert Sergent, băiatul din Outremont care descoperă treptat
chipul uman al mizeriei:
"Aceşti oameni nu păreau a percepe dimensiunea colosală
a nenorocirii lor. […] Văzându-i
permanent împinşi la marginea prăpastiei, Gilbert s-ar fi aşteptat
să-i vadă tentaţi de a se lăsa să cadă în neant.
Ori acestora nici nu le trecea prin cap aşa ceva!
În timp ce-un milionar ruinat pe trei sferturi nu vede adesea altă
ieşire decât monoxidul de carbon din ţeava de eşapament…"
Din cauza acestui stil realist, anumiţi critici au decretat că
romanul lui Viau ar fi mai mult "o cronică"; fireşte, termen
înţeles cu sens peiorativ. Trebuie însă să vedem în stilul
detaşat una din reuşitele autorului, cu atât mai mult că indicii
din roman ne fac să înţelegem că e vorba despre o alegere
deliberată. Povestea de dragoste dintre Jacqueline şi Gilbert nu e decât
o componentă a romanului printre altele, roman al cărui titlu denotă
adevărata dimensiune: "Între noi, muntele" - o geografie socială,
o geografie umană. Romanul lui Viau e portretul unei comunităţi
care încearcă şi reuşeşte; fapt care justifică observaţiile
de ordin etnografic si sociologic (înjurături, lipsă de prevedere,
alcoolism, registru lingvistic, anglomanie, etc.), pe care totuşi critica o
va reproşa în egală măsură autorului.
"Între noi, muntele"
devine pentru lectoratul anilor 1987 un extraordinar salt în trecut, ocazia de
a lua pulsul societăţii montrealeze a anilor '30:
Montréalul trăind acei ani, cu cartierele, periferiile, portul lui, tot atât
de multe comunităţi închise şi întoarse cu faţa doar spre
ele însele. Şi aceste locuri unde se întâlnesc si se ating aceste lumi
paralele care există de-o parte şi de alta a muntelui, ignorându-se
reciproc: centrul oraşului, locurile de distracţie (pantele
Mont-Royal-ului, parcul Belmont, cinema-urile vestului insulei). Pentru bogaţi,
restul nu sunt decât "bravi muncitori" sau "lichele si puturoşi",
sau încă "nişte amărâţi lipsiţi de şansă",
o bună ocazie de exercitat din când în când pornirile caritative.
"[…] (Gilbert)
Era impresionat de lumea aceasta cu care cei din clasa lui socială interacţionează
fără a şi încerca s-o priceapă. Pentru această
clasă, masele sunt fără interes."
Outremont
e locul unde Florian va aduna deşeuri de lemn pentru a-şi încălzi
familia şi unde nevasta lui se speteşte făcând curăţenie
pe câţiva cenţi. În această lume de peste munte, Jacqueline va
reuşi să intre pentru că e frumoasă, dorită, inteligentă
şi pentru că Gilbert o iubeşte. Ea n-are decât un singur gând:
să-si schimbe viaţa. Dupa o masă
luată în familia Sergent, ea trăieşte impresia ciudată de a
intra într-o lume străină revenind acasă. "Jacqueline nu mai aparţinea de acest
clan." Dar cu toate că învaţă repede, că se deschide
cu exuberanţă universului carţilor şi culturii, şi reuşeşte
performanţa de a nu se face de rîs în înalta societate, Jacqueline va fi
expediată de unde a venit. "Ea,
ea era făcută pentru traiul umil care i-a aparţinut dintotdeauna."
Un roman modern
"Între noi, muntele" nu este primul roman al literaturii
canadian-franceze. Critica l-a acuzat de altfel pe Roger Viau de a fi preluat
tema pauperităţii urbane de la Gabrielle Roy. Un argument de prisos, căci
aceeaşi critică rata să reproşeze numeroşilor scriitori
ai zilei care continuau sa muncească obosita tema a satului, a "ţăranului".
E adevărat că există numeroase similitudini între romanul lui
Viau şi "Fericire de ocazie" care l-a precedat cu 4 ani. Firul
dramatic este aproape identic, însă Viau îl întinde înspre o concluzie
diferită, ărătând în particular că exploatarea ţine
în primul rând de ignoranţă; o ignoranţă întreţinută
cu grijă, căci ea permite conservarea statu quo-ului. Ori în această
privinţă romanul lui Viau este, într-adevăr, revoluţionar.
Condiţia femeii din roman este modernă, aceasta fiind considerată
înainte de orice altceva a fi un obiect sexual, de unde imposibilitatea în
ce-o priveşte de a reuşi să progreseze altfel decât prin mariaj.
Moderne şi aceste instantanee (din păcate prea rare) ale profunzimii
sufletului uman: trezirea senzualităţii la Jacqueline şi mai ales
această sondare vertiginoasă a minţii lui Florian care-şi
petrece zilele bâţâindu-se în balansoar, spaima lui teribilă de a-şi
descoperi fiica atractivă, de a şi-o închipui "fremătând
şi cedând braţelor unui necunoscut care-o poartă spre neant: un
rival, un duşman, un prădător, un animal de noapte atacându-şi
victima..."
Un alt element al romanului care azi e cât se poate de banal dar care a
şocat critica epocii e prezenţa în dialoguri a "joual"-ului,
a limbii populare şi a anglicismelor. Unii critici au vorbit despre
"un regal al bădărăniei". Şi totuşi toţi
se puneau de acord a deplora faptul că autorul se exprimă într-o limbă,
adevărat corectă, dar "fără surprize, fără
originalitate". (Roger Duhamel) Asta voia să spună "fără
figuri de stil şi înflorituri". Dar nu e fortuit că Viau refuză
floricelele stilistice, care n-ar fi adus decât deservicii scopului propus, aşa
cum de altfel autorul însuşi lasă să se înţeleagă în
câteva rânduri:
"… ca şi scriitorul ales în Academia regală care se simte
obligat să pronunţe un discurs cu un stil ornat cu cele mai frumoase
flori retorice […] şi care toate trebuie să fie din familia
macului, dacă judecăm dupa proprietăţile lor soporifice…"
Tentaţia de a transpune romanul în epoca actuală este imensă;
clasa de profitori ar fi baby-boom-erii comod instalaţi în poziţiile
lor privilegiate, în timp ce victimele crizei sunt fără îndoială
tinerii de azi, care ei suportă colectiv loviturile şomajului aflat la
cote înspăimântătoare şi dintre care mulţi trăiesc în
cea mai sumbră precaritate. Pe de-o parte unii care vor să-si apere
redutele, pe de cealaltă alţii care se adaptează unei situaţii
fără ieşire… Dar ca să guşti romanul lui Viau nu-s
deloc necesare astfel de paralele: autorul are suficient talent şi orice
cititor lipsit de parti pris politic va simţi parcurgând filele romanului
ceea ce îndeobşte e numit "plăcerea lecturii".
Jean-Yves Soucy
1
- E ca dracu'! Trebuie
sa fie frig tocmai iarna când n-am de muncă… Inchipuie-ţi ce cald
ar fi înăuntru dac-am încălzi vara, când sunt plin de bani.
- Prânzul e gata, anunţă
o voce de femeie. Cei cinci copii se îmbulziră spre bucătărie,
bucuroşi că astfel se vor afla în unica încăpere din toată
casa convenabil încălzită.
-E o meserie blestemată, cărămidăria,
continuă Florian Malo. Cum dă frigul, nu mai găseşti de
lucru nici să dai cu tunu'.
- Tot timpu'-a fost aşa, şi n-am murit din asta, zise femeia,
resemnată.
- Oricum, Aurelia…Suferea
s-o vadă muncind ca femeie de servici de patru sau de cinci ori pe an, ca să
asigure nevoile familiei, în timp ce el stătea de pomană acasă.
-Oricum, asta nu va rămâne
aşa o veşnicie, zise el. Aşteptaţi numa'
să mă văd pe
cont propriu. Am planurile mele, şi vă zic, va fi bine. N-o să
mai fim obligaţi să strângem cureaua toată iarna. O să-ncep
chiar din primăvară să adun bani ca să-mi iau un "truck"
(camion).
-Sper să-ţi aduci
aminte, zise Aurelia cu seriozitate.
Munca femeii nu făcea
posibil numai supravieţuirea familiei de pe-o zi pe alta, ea contribuia
şi la plata lunară a
cheltuielilor negândite pe care Florian le făcuse-n timpul verii.
-Mâine se termină vacanţa?
întrebă Florian ca să schimbe subiectul.
-Din păcate, mormăi
Midas, puştiul de 14 ani. E deja duminică.
Familia se aşeză în
jurul mesei de bucătărie. Un rasol plutind în sosul propriu scotea
aburi în faţa capului familiei.
"Iar carne de vacă
cu legume!", exclamă
Jeannette, fata cea mare.
-Nimic mai gustos, replică Florian.
-I-o fiertură care o să
te-ntremeze, adăugă Aurelia.
Nici un membru al clanului Malo
nu crăpa de sănătate, dar Jeannette arăta cel mai
jalnic dintre toţi. Faţa ei trasă n-avea nici o culoare, iar părul
ei drept nu făcea decât să accentueze aerul bolnăvicios al fetei.
Îşi coborâ privirea din nou în farfurie.
-Nu-i
decât grăsime si prăjeală, zise ea c-un ton dezamăgit.
"şi-o s-o mănânci,
acum lasă vorba!", termină bărbatul
lamentaţiile fetei strigând. Era o caracteristică a clanului Malo
de-a vorbi urlând. Cel mi mărunt fapt era strigat ca şi cum
interlocutorul se găsea la 10 metrii distanţă. Pe măsură
ce discuţia avansa şi tonul era mai ridicat şi în curând, ca să
se mai facă înţeleşi peste vacarm, trebuiau să urle din toţi
plămânii, căci în plus mai aveau şi obiceiul de a vorbi toţi
odată. Dacă Florian, coleric de fel, era supărat la modul serios,
trebuia să vocifereze ca să se