E posibil ca acest text să apară în mai multe locuri pe internet. Reprezintă obiecţiile mele la ideile din lucrarea "Billions Of Missing Links - A Rational Look At The Mysteries Evolution Can't Explain", a autorului Geoffrey Simmons, publicată la Harvest House Publishers, Eugene Oregon 2007. 

Scrisoare Amicilor Mei

 Acest text a pornit prin ianuarie prin a fi un email către niste amici, persoane reale (de ei va depinde dacă vor dori să replice si eventual să-si dezvaluie identitatea : cât timp nu i-am întrebat, păstrarea anonimatului e o chestiune de respect. După publicarea finală le voi indica si lor adresa unde-l pot citi.

Textul a devenit cu timpul în ochii mei mai util pentru scepticii care eventual l-ar fi citit, drept pentru care pe măsură ce l-am scris, filozofia în care l-am compus s-a modificat un pic. 

Este un text pe care oricine, dacă are răbdare, îl poate citi si întelege (mă iau ca si criteriu pe mine însumi, un profan cât se poate închipui când folosim acest termen), singura limitare eventuală fiind necunoasterea limbilor engleză si franceză (fapt rar totusi printre românii tinerei generatii) care adesea sunt utilizate în citate ;  textul poate fi la rândul lui citat oriunde, de către oricine, chiar si "pe blocuri" sau problematici, cu unica rugăminte de a nu schimba părti din el la citare fără a mentiona acest lucru acolo sau fără a mă consulta : această exigentă e motivată însă în mod unic de grija de a răspunde doar de afirmatiile proprii, oricât de eronate ar fi ele ; la urma urmelor, dacă cineva e suficient de responsabil încât să opereze modificări care evită sigur erori ale mele, n-am absolut nici o obiectie : calitatea rezultatului e esentială, nu versiunea de origine. De aceea si incit pe oricine care crede că a detectat o erore de orice ordin (gramatical, logic sau în ce priveste diversele notiuni si informatii cuprinse), s-o semnaleze prompt în asa fel încât să aflu si eu, putând să corijez eventual textul initial : la un astfel de volum (178 de pagini scrise cu dimensiunea 13 în word), cu sigurantă că există si destule erori de tot felul…

Oricine să se simtă liber să-mi ceară la adresa de email indicată sursa sau sursele oricărei afirmatii găsite în text :  în limita timpului îi voi furniza aceste documente, care cel mai adesea sunt în format electronic, fisiere imagine sau text (word, adobe) sau, rareori, măcar îi voi indica ce (si eventual unde) să caute.

Identitatea mea e precizată pe undeva pe site-ul unde prin amabilitatea lui TLP apar înca vechile mele fisiere web (Pagina Web A Lui Rică), asta dacă cineva, supărat fiind de continut, chiar simte nevoia să suduie "cu adresă". Textul poate fi citit atât de către religiosii radicali (evident, dacă au curiozitatea), cât si de către sceptici, desi înteleg foarte bine că utilitatea lui va fi în primul rând pentru ultimii.  

Dragii mei XX si XY, am primit cu bucurie si curiozitate cadoul vostru de Craciun si profit de ocazie să vă multumesc pe această cale. Deîndată ce timpul mi-a permis am si purces la lectură. Nu mai trebuie să mentionez, bănuiesc, că am de-a face cu un tip de carte din tipul care n-am mai citit niciodată. Lectura cărtii s-a dovedit însă utilă, căci m-a interpelat în multe privinte si m-a facut să mă gândesc ce reactie ar trebuie să am când cineva îmi oferă pe viitor carti de genul ăsta. În plus, cu ocazia lecturii lucrării lui Simmons, m-am văzut fortat să citesc si alte câteva lucrari din domeniul biologiei (o stiintă care, recunosc, nu mă pasionează cine stie ce, desi tot adevărat e si faptul că nu sunt totusi chiar cel mai "tămâie" dintre pământeni în materie).  

Ca să caracterizez cărticica în doar câteva cuvinte, as zice că nu e scurtă, desi totusi are mai putin de 300 de pagini, care si alea nu sunt în format mare, ci dimpotrivă ; zic deci că nu e scurtă pentru că în cazul ei nu numărul de pagini face lungimea veritabilă si dificultatea, cât continutul, si asta în primul rând din cauza faptului că toată e o aparent nesfârsită serie de câteva ineptii repetate cu insistentă, fapt care în mod inevitabil plictiseste la un moment dat : când am ajuns pe la pagina 90 fusei atât de plin de lehamite, că mi-au trebuit vreo 2 săptămâni de "concediu" ca să-mi revină cât de cât cheful să continui. Cu toate astea, cum cred ca stiti, nu sunt un cititor ocazional, din genul acelora care citesc maxim 2 carti pe an ; am deci o oarece "rezistentă", doar că asta nu mă poate deloc apăra contra prostioarelor repetate de zeci de ori doar în forme usor diferite...

Zicând asta să nu întelegeti cumva că vă fac reprosuri sau că as juca rolul victimei : vreau doar să nu fiu fals si ipocrit ; mă gândesc că n-are absolut nici un sens să fiu ipocrit si să mint, si asta pentru că vă pretuiesc sincer, voi fiind realmente printre putinii cunoscuti fată de care simt o simpatie specială, datorată probabil faptului că ce avem în comun e mult mai mult si important decât ceea ce ne face într-o oarecare măsură totusi diferiti. 

In fine, revin la subiectul mesajului, zicându-vă că ultima carte pe care am citit-o înainte acesteia a lui Simmons avea exact o mie de pagini ("Iudaismul" lui Hans Kueng) si totusi "cărămida" lui Kueng nu  mi-a tăiat deloc apetitul de lectură, ba dimpotrivă, m-a captivat în asa masură încât n-am putut s-o abandonez până când n-am citit-o complet, si asta chiar dacă adesea nu împărtăseam nici valorile, nici concluziile autorului ; cu cărticica lui Simmons, din păcate, lucrurile au stat altfel : pur si simplu aceasta mi s-a parut prea des un afront la inteligentă ;  prea des am avut senzatia că jigneste de manieră prea directă cititorul : autorul pleacă practic de la permiza că citoriii eventuali sunt niste indivizi lipsiti de inteligenta medie care caracterizează totusi majoritatea indivizilor. Simmons îsi consideră lectoratul tintă a fi format din niste monumente de incultură. Căci nu-ti trebuie mari cunostinte de biologie pentru a respinge puerilele si ilogicele rationamente ale lui Simmons, ca si în general pe acelea ale creationismului ; pentru asta e suficient să posezi acel minim nivel de logică, ca si o minimă cultură stiintifică.  Întrebarea este, posedăm oare aceste calităti modeste ?

Ca indivizi care ati studiat cândva la nivel universitar si încă în cicluri avansate fizica, voi stiti fără îndoială foarte bine în ce importantă măsură notiunile elementare sunt esentiale în orice disciplină, desi din păcate în acelasi timp aceste fundamente sunt prea des neglijate de multă lume. Ori autorul lucrării despre care scriu e detestabil nu că nu stie fizică (săracul, de unde să ştie până la urmă !?), sau că nu ştie biologie (când ieşim dintr-o facultate nu suntem nicicum de calibrul dascălilor nostrii, şi aproape întotdeauna am reuşit să pricepem doar o frântură din ce maestrii au înţeles de mult în disciplina pe care aceştia o predau), ci pentru că dacă îl iei în serios şi-l consideri un "om de ştiinţă" critic în ce priveşte teoria evoluţiei (asa cum biologi perfect respectabili au reuşit şi reusesc să fie), constaţi amar că nu posedă nici măcar "abc"-ul logic şi metodologic necesar oricărui individ care să merite a fi luat în seamă.

Simmons este, sau simulează a fi, un repetent la logica de liceu, iar mental oscilează pe undeva între intelectul omului din Evul Mediu timpuriu şi acela al sec. al XIX-lea. Ce să-i mai cerem să dovedească ţinută în materie de biologie!???

Acum întrucât voi ştiti câte ceva despre mine, n-a fost nici o surpriză să vă spun mai sus că aceasta e prima carte creaţionistă pe care o citesc : în decursul timpului, interesat fiind sincer de credintă si de "problema (existentei) lui Dumnezeu", am întâlnit diverse argumente creationiste la un individ sau altul, într-o ocazie sau alta, unele dintre acestea fiind efectiv interesante măcar o vreme, altele mai putin interesante (toate însă până acum insuficient de convingatoare ca să facă din mine un credincios), dar o lucrare atât de recentă si care să sprijine ideea de "creatie inteligentă de către un agent personal si voluntar" (asta este "I.D."-ul), prin argumente de ordin biologic, si de-o manieră mai generală cu argumente de ordin stiintific, recunosc sincer că n-am citit încă si cu atât mai putin am posedat vreo astfel de carte.  Motiv pentru care cu toată dezamăgirea manifestată mai sus trebuie să vă multumesc, căci chiar dacă m-a dezamăgit, lucrarea probabil nu este mai putin una "de calitate" în categoria din care face parte.

In altă ordine de idei, concluzionez că alegând să-mi faceti un astfel de cadou special, ati urmărit să-mi oferiti sansa de a cunoaste argumentatia creationistă cea mai recentă si convingătoare în opinia voastră (îmi aduc si acum bine aminte de ultima noastră discutie, aia de la sărbătoarea de Halloween, în care exact despre argumentele astea de natură biologică era vorba, mai exact ziceati voi că "ordinea" si "simetria" structurilor vii indică spre un creator inteligent).

Acum cunoasterea acestor argumente invocate de Simmons pot fie să mă convingă de veracitatea tezei I.D.-ului, fie să eşueze. Daca ele nu mă conving, bănuiesc că doriti să stiti de ce n-au reuşit. In fine, şi dacă de fapt n-aveţi nici un fel de curiozitate în ce priveşte eşecul lui Simmons de a mă convinge de credinta lui, eu unul tot simt că trebuie să mă explic, să mă disculp cumva, căci îmi aduc şi acum aminte de acuza de "toma-necredinciosul" sau "gigi-contra" cu care adesea XX mă alinta în reacţie la scepticismul meu, care totuşi a fost întotdeauna unul zic eu moderat, politicos şi în primul rând temporar (nu unul absolut deci, care m-ar face un detestabil sceptic iremediabil). Ce-am scris mai jos există în parte pentru ca măcar să stiţi de ce rămân încă sceptic sau "toma-necredinciosul", dacă tot sunt unul, mai ales că uneori, nu ascund, am avut senzaţia că nu prea merit epitetele ; ultima dată când ne-am văzut mi-am impus pur şi simplu să nu produc nici o critică contra tezelor voastre religioase, care, ca de obicei, au aparut în discutie ca din senin (ţineti minte, au plecat de la proasta idee a nevestei mele de a-şi împodobi peretii cu reproducerea aia de duzină după vitruvianul lui Da Vinci…), tocmai pentru că dau o importantă secundară acestei chestiuni în ce priveste relatia noastră ; din păcate a trebuit să trag concluzia că "neutralitatea" mea a fost altfel percepută si interpretată, căci fortat am fost să constat la final că cu cât am făcut mai mult pe prostul pentru a evita să vă rănesc sensibilitătile, cu atât asta a aţâţat discutia, alegându-mă la capăt cu epitetele amintite mai sus, si asta doar pentru simpla neutralitate si atitudine agnostică. Vădit lucru, agnosticul, prin faptul că are aerul de a fi o "redută slăbită" dar totusi nu chiar cucerită încă, irită mai rău decât ateul tăios… Trebuie să admit deci că nu mă prinde deloc rolul de ipocrit, si lectia a fost învatată.     

Inainte de a purcede efectiv la analiza cartii lui Simmons, simt nevoia să fac anumite observatii, care sper să nu fie considerate totusi o critică injustă sau obraznică. Ea nu vă vizează în mod special, sau în orice caz nu sunteti principalii sau singurii vizati (în primul rând mă vizează pe mine !). Pornesc deci cu speranta că voi însivă petuiti sinceritatea. 

 Toti trei suntem "canadieni" de etnie română ; mai mult, suntem aproape acelasi "leat", aceeasi generatie si de aceea avem acelasi trecut în materie de educatie (si aici nu mă refer atât la fac. de fizică din Buc., cât la scoala aceea românească, "comunistă" care ne-a format cultura generală timp de 12 ani ; si parcă tare bine ne-a mai format-o, în comparatie cu ce vedem prin deocrul nord-american…).

In plus, e foarte probabil să provenim dintr-un acelasi mediu social. Avem si am avut aceleasi preferinte politice si, până la un punct împărtăsim încă aceeasi viziune despre lumea actuală, asa cum cu sigurantă n-ati ratat să observati deja. 

Si cu toate astea, d.p.d.v. religios suntem destul de diferiti, asta desi la origine eram cert identici, adică români botezati în biserica natională (Biserica Ortodoxă Română), si desi nu neaparat născuti din părinti religiosi (efect al mediului social si educatiei, poate) eram măcar de aceeasi traditie ca si majoritatea compatriotilor nostrii.

N-am cum să stiu cum vă explicati voi paradoxul ăsta, si cu atât mai putin să fiu sigur care sunt realmente cauzele, însă pot să formulez si eu, ca tot omul, o ipoteză si să o sustin cu ceea ce personal cred că sunt "argumente" : după "revolutie" românii au luat contact mai des si mai direct cu lumea externă, care din păcate până atunci le fusese interzisă de către vechiul regim ; aici nu mă refer neaparat si în primul rând la excursiile prin bazarurile turcesti ca să cumparam "blugi" si "geci" de piele, si nici la vizitele prin bâlciurile din Serbia si Ungaria de unde ne luam "electronicele", ci la deschiderea spre cultura occidentală, prin aparitia unei prese (mai) libere si mai ales a noii editii de carte, care recupera un trecut pe care multi dintre noi nu-l cunosteau ; în acelasi timp, această deschidere ne punea la zi cu evolutia produsă în cultura dominantă pe atunci în lume (aceea occidentală).

Ca întotdeauna când ceva a fost interzis o lungă perioadă, acest "ceva" devine spontan atractiv, si când în fine omul capătă permisiunea, acesta are tendinta naturală de a manifesta o atitudine mai "amicală" si mai "necritică" decât e sănătos să manifeste în conditii normale ; ori pur si simplu cu totii am procedat de o astfel de manieră, asa cum n-am fi procedat dacă am fi avut toate aceste decenii trecute libertatea ; în conditii mai favorabile, de libertate continuă, am fi reactionat si noi ca occidentalii însisi, adică am fi fost mai selectivi, mai lucizi si… mai critici.

Atitudinea asta naivă nu s-a manifestat din păcate numai cu ce venea "din exterior" (cultura occidentală contemporană), ci si cu ce venea din trecut : pentru că victime ale "monstrului" comunist atât amar de vreme, partidele istorice, de ex., erau necesarmente benigne în ochii nostrii de copii naivi în materie de politică, iar politicile ante- si interbelice erau necesarmente modele de urmat, patriotice si pozitive ;  tot asa, culmea aberatiei, Biserica Ortodoxă Română era si ea necesarmente "fibra natională" care ne definea si trebuia să ne definească si pe viitor, în mileniul 3… Românii vor să intre în mileniul trei învăluiti într-o pâclă de fum de cădelnite si construind catedrale, ca frantuzii pe la anul o mie… În mod miraculos, exploatarea si împilarea practicată atâtea secole de clerul acestei biserici, care a fost lung timp populată în ierarhia ei de elemente etnic străine, au fost brusc uitate (asta dacă au fost stiute vreodată !), stergându-se astfel cu buretele tot ce era negativ, si este la "negativ" încăt să îndepărteze pe oricine cu un minim simt moral de această biserică.

Asta, desigur, se numeste infantilism si autoiluzie, sau simplism mental, si din păcate o grămadă de oameni deltminteri educati au dat dovadă că se pot manifesta precum struţul.  

Rezultatul a fost că unii români au devenit dupa 1989 adepti ai miscării legionare, miscare care are de altfel adânci rădăcini religioase ; alti români, multi, au devenit partizanii înfocati ai Bisericii Ortodoxe, drept pentru care clerul acestei biserici profită si azi de o încredere nemeritată în opinia publică. Doar astfel îsi pot permite escrocii să sustină că icoanele cu zei si sfinti trebuie atârnate pe peretii scolilor, acolo unde pe timpul nostru erau fotografii sau schite cu chipurile savantilor ; doar astfel îsi pot permite sarlatanii să convingă clasa politică că în orele de religie din cadrul programei scolare trebuie făcută îndoctrinare religioasă, în contrast cu situatia din tări dezvoltate unde sunt fie "cursuri de etică", fie "cursuri de istoria comparată a religiilor" ; la români, momentan, ele sunt cursuri de propagandă pentru un cult religios (cel majoritar) ; altii români au ajuns, tot din dogmatism ideologic, să nege, de ex., faptul că armata sub controlul burghez a tras în tărani în 1907 si în muncitori în 1933. Astfel, naivi cum eram, am crezut că dacă comunistii au spus minciuni - si au spus o gramadă!- atunci tot ce-au spus e o minciună.  

Pentru că în general individul needucat are tendinta să prefere o viziune simplă până la simplism, maniheistă, "pictată" strident doar în "alb" si "negru", în care unii sunt absolut răi iar ceilalti, prin consecintă, absolut buni, o grămadă de adevăruri incomode unora au fost pur si simplu uitate sau trecute cu vederea. Ca si cum prostimea nu poate niciodată să admită că moneda are 2 feţe si că realitatea e plină de nuanţe. Astfel, imaginea despre realitate care si-a format-o "generatia post-revolutionară" este vârtos amputată si incompletă. Trist si neasteptat, generatiile tinere la momentul "revolutiei" si un deceniu după (noi adică) sunt mai naive si simpliste intelectual decât până si aceea a părintilor lor : ca să-l parafrazez pe Simmons, asta e deja "o aberatie a evolutiei"…    

 Cum ziceam, acelasi lucru s-a întâmplat cu generatia din care facem parte si în ce priveste Occidentul : adoptarăm valori, idei si moduri de viată fără a ne da osteneala de a le analiza. Nu e un secret faptul că omul e cel mai adesea superficial, si noi n-am fost deloc altfel în această privintă. Aici ma critic în primul rând pe mine însumi, care am fost sustinător fervent al "partidelor istorice", fără a le cunoaste însă … istoria. Ca să-l parafrazez iar pe Simmons, mă întreb : "sa fie un accident" faptul că leaderul miscării din Piata Universitătii a devenit (sau a fost de la început ???) un adept al unui partid legionar, fascist ? Să fie o întâmplare că odată ajunse la putere, partidele de opozitie pe care le sustinusem cu totii s-au dovedit a fi tot atât de "fripturiste" ca si FSN-istii, certându-se între ei continuu pe "ciolan" ?

Sunt obligat să fac acest ocol plicticos pentru a nu începe prea brutal discutia acolo de unde de fapt tot trebuie s-o încep : în tineretea mea au fost câtiva ani de zile (mi-e rusine să spun câti) în care mi-am privit tatăl cu o oarece notă de dispret si superioritate, în timp ce el, bietul, azi realizez, m-a tratat cu multă, prea-multă, întelegere si tolerantă ; sau ca să zic acelasi lucru altfel, m-a tratat cu dragoste părintească, acea dragoste neconditionată pe care orice părinte care îsi merită numele ăsta o manifestă fără să se astepte la nimic în schimb si fără să tină cont de cum sau ce îi este progenitura. Pe scurt, el era cum a fost toată viata, un ateu, în timp ce eu, ca multi români din leatul meu de loseri, "descoperisem" religia, marea "victimă" a comunismului, si îmi trăiam pe atunci credinta cu tare mare convingere. Si azi Ligia mai rîde de mine când îsi aduce aminte cum mai mergeam eu la biserică si cu câtă piosenie citeam Biblia sau scierile marilor teologi…

Ori revenind la explicatia pe care vreau s-o dau pentru diferenta actuală între voi si mine, mi se pare foarte evident că si voi ati trecut printr-un proces similar, diferenţa fiind, poate, doar că eu am fost prins în mrejele unor popi ortodocsi si mai târziu a unor iezuiti catolici, în timp ce voi ati fost luati "în sarcină" de către misionari protestanti, "sectanti", cum le mai zice pe la noi. Ori se vede că unii sunt în anumite conditii mai eficienti decât ceilalti, însă diferentele se reduc, în opinia mea, cam la atât, din păcate…  

 De ce a trebuit să ajung cu discutia si la acest fapt, într-un comentariu pe marginea unei carti ?  

Nu e greu ca cineva să-si dea seama : desi clăditi parcă pentru a avea aceeasi viziune despre viată, natură, democratie si libertate, sau stiintă, nu avem totusi ; mai mult, nu trebuie omisă prăpastia căscată în raport cu părintii ! Fapt care desigur, nu e cea mai mare tragedie posibilă, nu sustin asta, Doamne-fereste ! (permiteti-mi forma asta de limbaj de confectie), fiind aproape în firea lucrurilor să fim diferiti între noi si să diferim de părintii nostrii, doar că problema nu e că diferim între noi sau în raport cu părintii nostrii, ci că dacă nu reusim să ne rupem de prejudecata religioasă diferim si de ceea ce are mai de calitate umanitatea contemporană, de acel "spirit al epocii", cum îi mai zice. Ori asta, zic eu, e deja suficient de grav pentru a fi un pic analizat "la rece". 

Sincer, n-are cum să nu fie dezolant să vezi cum doar atât (anume o prejudecată religioasă) pune persoane total stimabile în conflict cu ce defineste cel mai bine epoca actuală, anume stiinta modernă (exemple : atitudinea vis à vis de biologie (teoria evolutiei), astrofizică (originea universului), geologie (vârsta pământului, inexistenta unui potop global) si mai sunt din păcate si altele) si toleranta actuală, sau morala actuală (chestiunea homosexualitătii, judecata etică limitată de notiunea de "păcat" în sens religios, dependenta morală fată de un sistem dictat si cel putin îndoilenic, atitudinea fată de laicitate, si multe altele). 

Pentru mine e vădit lucru, insistenţa voastră de a respinge biologia, fizica si morala prevalente azi în societăţile moderne, îsi au originea exclusiv în prejudecata religioasă : fără ea, dragilor, din poziţia profanului care suntem si ramânem noi toti în materie de biologie, fizică, etc., sigur n-ati adopta poziţii atât de ferme dar marginale printre cei mai educati dintre români… 

Să vedem dacă am dreptate : încep prin a pune în context lucrarea pe care tocmai am citit-o cu atât efort.

- Este o carte comercială publicată de o casă de editură religioasă. 

- Autorul este un membru activ al unei organizatii creationiste. 

Pentru un profan (cum suntem), cartea e deci cea mai proastă lectură cu care să începem studiul biologiei, asta dacă chiar ne-a lovit mania (rară!) de a dori să studiem biologia…

Fără deci să fi citit NIMIC, sau în orice caz, nu suficient, despre teoria evolutiei asa cum o explică si cum o înteleg biologii, dacă te apuci să citesti idei marginale de genul celor propagate de lucrarea lui Simmons poti sa devii facil adeptul, din ignorantă, al unei viziuni eronate asupra chestiunii. 

Pe de alta parte, dacă de fapt scopul lecturii nu e să vă educati, ci să vă confortati o prejudecată religioasă, lucrarea, recunosc, e perfect aleasă : ea nu este o carte universitară, nu e nici macar o carte "de popularizarea stiintei" ; e doar o mostră de ceea ce se numeste îndeobste "paraliteratură", adică literatură scrisă nici din amorul artei, nici cu scopuri educative, ci pur si simplu special pentru a răspunde cererii unei oarecare "nise de piată" : criteriul capitalist si comercial primează absolut asupra celui educativ ca si asupra criteriului adevărului, precum si asupra celui care tine de calitatea literară (în cazul în care se vrea să fie din categoria beletristică, evident).

In fine, există multe genuri de paraliteratură (unele chiar drăgute si "citibile"), dar din păcate cartea de faţă e din categoria cea mai putin glorioasă, în măsura în care scopul ei secundar (cel primar îl stim deja, nu ?) nu e nici măcar divertismentul, ci … propaganda religioasă.  "Propaganda religioasă", căci "I.D."-ul, stiti doar, tinând cont că sunteti religiosi neoprotestanti, a fost deja declarat religie ("creationism") chiar si "la mama lui", adică până si de către curtile de justitie americane (jurisdictii bine garnisite de bigoti adică).

I.D.-ului i s-a spus pe nume, adică religie, de chiar niste judecători declarati si recunoscuti a fi credinciosi!Căci adeptii creationismului au tinut recent să repete un spectacol deja derulat demult, si încă un spectacol cam de prost gust în opinia mea ("procesul maimutelor", vă mai aduceti aminte filmul de la TVR ?) si nu numai a mea. Dar să nu uităm, "în America totul e posibil", mai ales prostul gust… 

Presupunând totusi că de fapt prejudecata religioasă nu există (mă fac că n-o văd 5 minute !) si că în realitate scopul vostru este să găsiti adevărul sau să vă educati, trebuie să trag concluzia că esuati de fiecare dată când îl cumpărati pe Simmons ca si pe cei ca el. Dacă chiar vă pasionează subiectul "evolutiei" (rară pasiune la cei care nu sunt fundamentalisti religiosi, dragă XX si XY!), puteti începe cu … începutul : nu, nu vă trimit acum la manualele de biologie de pe timpul când făceam noi liceul (si asta nu că n-ar fi bune, săracele, dar de unde să le mai obtineti acu' !?) si nici să asteptati să ajungă primul băietel la colegiu, ca să trageti cu ochiul în "cărămida" cu care se procopseste tot elevul înscris la un "bio 101", ci să mergeti în orice mare librărie, fie ea de lb. franceză sau engleză, unde se găseste o lucrare numită chiar asa, "Evolutia", sau mai exact "Strickberger's Evolution" ; e deja pe la a 7-a sau a 8-a editie. Dacă e prea scumpă metoda asta pentru câtă curiozitate are omul mediu, există solutia mai economică numită biblioteca municipală, care sigur o posedă, dar aveti pe internet, gratis, două din editiile precedente care sunt si ele arhi-arhi-suficient de recente încât să trageti cu mare usurintă concluzia că Simmons ori e prost, ori simulează excelent chestia asta. Sau, si mai probabil, că de fapt omul vostru scrie o perfectă mostră de paraliteratură, care, cum se cuvine la creatiile de acest gen, e dedicată unui îngust segment de piată si lectorat : astfel lăutarul cântă după gusturile clientului si nu după cele ale Filarmonicii...     

Acum nu e nici un secret că deprinderile în selectia lecturii se dobândesc în familie ; cum cunosc deja cel putin părintii unuia dintre voi, stiu foarte bine că ai mei părinti n-au facut în acest sens nimic în plus fată de ai vostrii. Resping deci ipoteza care ar zice că de fapt n-ati stii să vă alegeti lectura, si prefer să consider că mult mai probabil e c-ati ales-o functie de prejudecata religioasă la care va obligă fidelitatea fată de religia pe care ati îmbrătisat-o ; ori ati ales tare bine : azi religiile crestine importante, precum catolicismul si marile curente protestante nu mai pretind ca membrii lor să citească si înteleagă literal, fundamentalist, Biblia, si astfel să creadă, de ex., mitul creatiei din cartea Facerii a acesteia ; desi în mod cert "recuperari", "readuceri la zi", simple "esprit d'escalier", si fără îndoială eronate din punctul de vedere al unei lungi traditii istorice la crestini ca si la celelalte religii derivate din iudaism, aceste interpretari "moderne", figurate, alegorice, dau în acest secol luminat măcar un "luciu" de respectabilitate acestor mari si vechi religii, în măsura în care refuză credinte imbecile ca acelea din mitul facerii din Geneza (Biblie), în care uriasii fac copii cu fetele oamenilor, serpii vorbesc si păcălesc creatia supremă a lui domnu'-designer, iar Dumnezeu crează oameni morfolind noroi si suflând în nările momâilor "olărite" (căci dupa Biblie, omul a aparut prin… tehnica "olăritului divin" (iată dar cum apar de fapt fiintele vii!).

Să nu mă înţelegeti gresit : nu-mi revine mie sarcina să blamez pe cineva pentru preferintele în materie de credintă religioasă, aici e vorba doar de a încerca să rămân sincer atunci când e să explic de ce o carte ca a lui Simmons nu trebuie citită, sau în cazul în care chiar avem de-a face cu un cititor înrăit si un curios maniacal (nu cred pur si simplu că e cazul vostru, cum nu e nici al meu), să fie citită o dată pentru totdeauna, si eventual DUPă ce ati citit câteva cărti "mainstream" despre evolutie.  Ori, permiteti-mi să ghicesc, voi n-ati citit nici măcar o astfel de carte, iar în materie de biologie sunteti niste magnifici si gloriosi "începători", ca să nu zic altfel.

în mod normal deci, o unică astfel de lectură trebuie să ajungă o viată întreagă cuiva, când e vorba de a se lămuri "ce e si poate ideea creationistă ?".

Pentru mine e clar că voi stiti să alegeti cărtile pentru a vă instrui într-un domeniu, atunci când vreti asta : de ex., atunci când vreti să stiti "cum sa fac banii ?", sau "cum se înmultesc cei pe care îi aveti deja ?", sigur nu vă orientati spre marginali si bizari, căci nu de idei exotice aveti nevoie…

Acelasi lucru se întâmplă si când e vorba de cărti despre o dietă sănătoasă, despre o conditie fizică bună sau despre cum să educati copii, etc. 

În mod similar, dacă n-ati fi religiosi (si încă de un tip special, care predispune la o fervoare neobisnuită pentru lumea dezvoltată contemporană - protestantismul e prin nastere un fundamentalism, asa cum o spun istoricii religiei, iar statisticile relative la crestinism arată că si cei educati, dacă sunt de religie protestantă sau ortodoxă, sunt mult mai probabil să rămână tarati de prejudecata religioasă antistiintifică decât restul credinciosilor crestini, care ei reprezintă majoritatea (catolicii sunt majoritari printre crestini) - vedeti pentru asta statisticile din sondajul de opinie de la adresa   http://www.hcdi.net/News/PressRelease.cfm?ID=93   ("Majority of Physicians Give the Nod to Evolution Over Intelligent Design") ; protestantismul contemporan nord-american e astfel o perfectă relicvă a trecutului din punctul de vedere european, el fiind doar reflexia a ceea ce a fost cândva si cel continental în termeni de fundamentalism si fervoare ;  azi, de ex., scandinavii care desi sunt istoric si religios vorbind majoritar protestanti, sunt totusi campionii absoluti în lume la procentul de atei într-o populatie dată ; dar să ramân obiectiv : mai naspa decât faptul că ati ales ceea ce ati ales ca religie, e din ce pozitie ati facut alegerea asta, anume plecând deja formati, ca noi toti românii, de la o traditie religioasă imatură, anume aceea specifică spatiului religios al ortodoxiei, care si ea e fundamentalistă, întrucât n-a suferit (din păcate) niciodată (sau cel putin a făcut-o extrem de târziu si incomplet) influentele modernitătii, revolutiei stiintifice, Renasterii, Luminilor, asa cum s-a întâmplat totusi în tările europene de traditie catolică) n-ati fi ales niciodată să cititi si/sau să recomandati aceasta carte creationistă.

Repet, din pozitia de profani care suntem, fără prejudecata religioasă binecunoscută, n-ati fi ales sau crezut niciodată o carte ca asta, pentru exact acelasi motiv pentru care n-ati fi ales sa credeti nici o alta carte de paraliteratură tip "propagandă", precum lucrarile de "ufologie", astrologie, rumpologie, homeopatie, telepatie sau … urinoterapie : stiti foarte bine că dacă mergeti pe "amazon.com", veti găsi nume de cărti droaie pe toate aceste "alese" subiecte, si că multe dintre aceste mâzgălituri tip paraliteratură sunt chiar "best seller"-e !   

Nu trebuie deci confundată deschiderea faţă de nou, faţă de critică si de idei inedite sau exotice, cu obligatia de a le adopta fără discernământ si competentă. Ironie a întâmplării sau poate că nu, în sprijinul acestui principiu de bun simt (zic eu), cunosc un citat al unui mare biolog, anume Jean Rostand (fiul unui nu mai putin mare scriitor), care zicea că

"avoir l'esprit ouvert, n'est pas l'avoir béant à toutes les sottises" (citat din "Inquiétudes d'un biologiste").

De la un cap la celălalt, cartea lui Simmons nu spune decât un singur lucru : dacă nu stim (sau mai rău : dacă doar el si cititorii lui uzuali nu stiu !) încă originea unor fenomene (biologice), atunci asta respinge teoria evolutiei si în plus dă automat credit … mitului biblic al creatiei !  "Logica" asta e veche (voi reveni exhaustiv asupra absurditătii acestui tip de rationament simplist) si a dat gres constant în numeroase instante în care teologi sau pur si simplu oamenii unor timpuri trecute, au "explicat" câte un fenomen cu cauze pe atunci încă neîntelese, făcând apel la ideea de Dumnezeu ; procedând astfel, se inventează practic o cauză, căci dumnezeii ăstia, nu e mister pentru nimeni, nu sunt dovediti încă a exista, si cu atât mai putin a exercita vreo actiune, oricare ar fi ea...

In stiinte argumentul "Dumnezeu" nu e luat în serios nu numai pentru că prezintă handicapul de a propune o cauză rămasă imaginară pentru un fenomen real, ci si pentru că acest argument poate explica totul, adică un lucru si contrariul lui. Cum spunea renumitul biolog Scott F. Gilbert,

"ca un argument să poata funcţiona în stiinţă, el trebuie să fie specific fenomului studiat. Ori cu "argumentul Dumnezeu" se poate explica orice :  izbucnirea celui de-al doilea război mondial, faptul că unii au ales să emigreze spre Americi sau faptul că în ziua "x" profesorul a ales studentul "y" ca să iasă la tablă spre examinare."  

E ridicul ca observând complexitatea si varietatea lumii vii (si a lumii în general) să concluzionezi că aceasta are ca si cauză … imaginara fiintă atotputernică, atotstiutoare si absolut bună care e zeul din teologia crestină, cât timp lumea, si lumea vie inclusiv, e plină în egală măsură de frumos si pozitiv, cât si de urât si oribil. Bietul Darwin, un om sortit a deveni teolog anglican, a observat faptul ăsta si probabil acest fapt a participat în parte la forjarea noii sale viziuni despre lume : 

"Nu reusesc să mă conving că o fiintă absolut bună si atotputernică precum Dumnezeu, a creat Ichneumonida cu intentia clară ca aceasta să se hrănească cu carnea omidelor vii."

Sincer acum, câte persoane lucide mai pot crede miturile Bibliei în care se afirmă sus si tare că a existat un potop global

(fapt neconfirmat de geologie) si că un umil oriental pe nume Noe a înghesuit pe-o barcă construită de el câte o pereche din

 toate speciile create de zeul evreilor ? A luat Noe ăsta oare si milionul de specii de insecte cunoscute, sutele de mii de specii de

viermi si ciuperci, dintre care unele nu există decât în Americi sau Australia, pe pluta lui ? Cum a facut oare ? Le-a primit prin

"Purolator" în cutie cu tot cu hrana lor specifică, "productie americană" sau "australiană" ? Nu trebuie azi cuiva mare cultură ca

să stie că toate teodiceele au esuat si că răul, inutilul, lipsitul de sens, absurdul, cruzimea si urâtul, care nu rareori apar când

studiem natura, nu pot fi împăcate satisfăcător cu ideea că există o fiintă inteligentă, atotputernică si omnibenevolentă.

Se apreciază că o jumătate dintre oamenii care au trăit vreodată pe Terra au murit de malarie. Imperiul roman s-a prăbusit si

sub efectele economice ale acestui flagel planetar ; Jamestown (colonia pionierilor englezi în Americi), a trebuit să apară si

dispară de trei ori din aceeasi cauză. Astăzi chiar, malaria omoară încă un milion de oameni anual, cea mai mare parte dintre

victime fiind copii si femeile gravide din Africa sub-sahariană, ale căror creiere sunt infectate de parazitul responsabil de

această maladie (sursa info : Natalie Angier, "Parazitii si Sexul, Frumusetea bestialitătii"). Pentru care motiv a creat oare

"designer"-ul o astfel de monstruozitate abominabilă ? Cu ce scop a creat zeul crestinilor bacilul Koch, responsabil în ultimele

două secole de uciderea a 2 miliarde de oameni ? Ce abominatie de designer e de fapt acest zeu crestin pe care fanii lui ţin

să-l facă responsabil de uciderea tinerelor vlăstare ale mai tuturor speciilor, la care puii sunt primele victime ale bolilor

infectioase ? SciAm din martie 2009 (pp.65-69) publică un articol despre situatia tragică a infectiei de tuberculoză în lume, o

boală care hăitueste umanitatea de mai bine de 500 de mii de ani si care omoară încă anual 2 milioane de oameni! Se apreciază

ca în următorii 10 ani tările cele mai sărace ale lumii vor pierde peste un bilion (trillion in engleză) de dolari din cauza efectelor

sociale si economice ale acestei maladii. La fiecare 20 de secunde, 24h din 24 timp de 365 de zile pe an, o fiintă umană moare

de tuberculoză în lume. Acum nu mai mult de un secol, Buffon se lamenta spunând că :

"jumătate dintre copii născuti n-apucă să împlinească vârsta de 8 ani"

Cruzimea si lipsa de sens l-au interpelat si pe Darwin (vezi citatul de mai sus), un cercetător atent al naturii, si desi a avut maturitatea intelectuală să nu nege evidenţa, n-a putut să nu-i repugne situatia. De manieră similară cu Ichneumonida lui Darwin, o specie de viespi poate perfora lemnul arborilor vii si îsi depune ouăle în corpul unui gândac care parazitează acesti arbori. O altă specie de viespi însă, nu poate perfora lemnul si foloseste gaura făcută de prima pentru a-si introduce si ea ouăle, care produc larve mai corpolente si feroce, si care astfel consumă larvele primei specii, în acelasi timp în care consumă si gândacul parazit si parazitat în acelasi timp. Să iubească dumnezeul evreilor si protestantilor atât de mult a doua specie de viespi încât a creat prima specie doar ca să-i facă găuri prin care aceasta să-si vâre ouăle ? Gândacul, basca arborele, să fie si ele doar "accesorii" ale acestui "nobil" scop divin ? 

Ideea naivă a credinciosilor evrei, crestini si musulmani, care sustine că tot ce ni se pare la un moment dat că are un "scop" anume chiar si e creat de un creator inteligent, si că acesta este exact acela adorat de acesti credinciosi, mai suferă de un defect logic, anume faptul că acest tip de observatii nu spun că există unul si acelasi creator pentru toate fenomenele în care există o aparenţă de creatie inteligentă, ci doar că pentru fiecare astfel de fenomen există un creator. Logic vorbind deci, aceste observatii sunt tot atât de compatibile cu politeismele cât si cu monoteismele. Iată cum formulează Sober ("Evidence And Evolution - The Logic Behind The Science", Elliott Sober, Cambridge University Press 2008, p.115) aceste obieciţii :

"Aquinas's formulation of the design argument concludes that there is one intelligent designer responsible for the goal-directed behavior of all mindless objects. However, what follows is something more modest: that for each such object there must be an intelligent designer. It does not follow that all such objects trace back to a single intelligent designer. In addition, it is a further step in the argument, requiring further defense, to conclude that this single designer is God. Aquinas's argument commits «the birthday fallacy» (Sober 1990) : in the following argument, the premise does not entail the conclusion : «Everyone has a birthday. There is a single day on which everyone was born.»"   

Tot Elliott Sober explică că ipoteza unui unic creator al tuturor caracteristicilor formelor de viată este … un handicap de complexitate, handicap care o face putin atractivă când e vorba de a aplica principiul parcimoniei :

"It may seem that one virtue of the hypothesis of intelligent design is that it is very simple. After all, it can postulate a single intelligent designer from whom all features of different species are said to flow. Thinking about intelligent design as a problem in model selection shows that this judgment about its simplicity is misguided. The (ID-20 Million) model views each trait in each species as a separate act of creation; it is exceedingly complex, when complexity is measured by the number of adjustable parameters a model contains. The fact that the model postulates a single designer is besides the point." (Sober, p.181).  

Nu poate fi de mirare că eu unul am considerat până acum total inutilă lectura unei lucrări creationiste, lectura care m-ar lasa să stiu doar ceea ce deja stiu, anume că nu există argumente solide în sprijinul creationismului I.D. si nici a vreunui alt tip de creationism, întotdeauna argumentele folosite de adeptii acestui fundamentalism religios fiind toate "bidon" : autorii lor ori se luptă cu morile de vânt si nu cu teoria evolutiei (asta e sofismul numit al "omului de paie" ("straw man") : e mai usor sa "bumbăcesti" o caricatură a teoriei evolutiei, decât teoria evolutiei. Ori uzează alte sofisme si paralogisme. Si cartea lui Simmons e plină până la refuz de astfel de exemple, si dacă nu le-ati remarcat încă citind lucrarea, voi identifica mai jos suficiente încât să vă dezguste acest autor. 

Continuând cu sofismele, când nu e "straw man", sunt altele, multe, o listă întreagă, meniu' complet aproape! Astfel, adesea vom găsi rationamente ilogice ("paralogisme informale") tip "dumnezeul lacunelor" ("God-of-the-gaps"), ori "argumentul scepticului" ("appeals to personal incredulity"), ori "argumentul falsei dileme" (în engl. : "false dilemma", în rom. se mai numeste si "eroarea tertului exclus"), sau variante incorect aplicate ale "arg. din ignorantă" (care e si el un ex. de abductie : "apelul la ignorantă", "eronata dovadă negativă" - "false negative proof", ori "false ex silentio") sau alte aplicatii eronate ale abductiei (un astfel de ex. de abductie e "concluzia celei mai bune explicaţii" ("l'inférence de la meilleure explication", "inference to the best explanation"), frecvent aplicată în mod corect în stiinţe dar abuzată de creaţionism si de Simmons în particular. Ori, mai grav, diverse forme de paralogisme formale (de ex. "denying the antecedent" ("inverse error")). Sau pur si simplu "argumente" bazate pe neîntelegerea fizicii, chimiei sau biologiei elementare (fizicieni fiind la origine, bănuiesc c-ati identificat deja argumentul-bidon legat de (o formulare a) "principiul(ui) al doilea al termodinamicii" (contează prea putin că Simmons citează din lucrarea unui biolog respectabil si că acesta n-are dealtfel nici o intentie de a-l folosi contra t.e. ; important e că-l expune prost până la confuzie). Iată asadar tipologia parţială a erorilor care abundă în cartea lui Simmons si care vor fi detaliate mai jos.

Merită să pecizez ceva în această etapă a comentariului meu : când e vorba despre religie, o recunosc fără reticentă, si eu (ca majoritatea oamenilor) sunt sensibil la concluziile pe care le tragem când e să luăm în calcul una sau alta dintre ipotezele care să răspundă marilor întrebări ale existentei umane ; admit deci că ideile religioase sunt pentru majoritatea dintre noi o bună "cârjă" de care avem nevoie pentru a nu pica uneori pradă disperării sau nihilismului, căci alternativa la viziunea religioasă e să acceptăm că totul se termină lamentabil si tragic si că de fapt nimic n-are sens. Sincer, asta e consecinta ultimă a viziunii stiintifice despre lume…

Recunosc apoi că toti avem false prejudecăti (o prejudecată corectă logic si/sau exactă empiric n-are nici o conotatie negativă) la un moment sau altul, într-o chestiune sau alta : nimeni nu e scutit de asta!

Cum ziceam deci, înteleg foarte bine si sensibilitătile si nevoia de religie a multora dintre noi, asta desi azi, eu unul, nu mai sunt deloc religios. Le înteleg nu pentru că am fost si eu credincios, ci pentru că am rămas sensibil la religie si recunosc că as avea nevoie de ea sau de ceva ca ea dacă as stii că nu e doar o minciunică de adormit spaimele naivilor : dacă o resping nu e că n-am nevoie de ce promite religia, ci că ce oferă religia, realizez, e doar o iluzie, ori să te sprijini pe o iluzie nu e prea mare lucru în opinia mea...

Singura diferentă între mine si credincios nu e deci o divergentă referitoare la a alege care e cea mai preferabilă ipoteză ("the most lovely explanation", ar fi zis Peter Lipton), ci la care e cea probabilă (de a fi cea reală) - "the most likely explanation", ar fi zic acelasi P.L.  Asta pentru că ideile religioase n-au fundament real si de prea multe ori nici măcar logic. Estetic ele pot fi perfecte, spiritual vorbind pot fi preferabile, cum sunt preferabile si când ne gândim la propriul interes (e mai avantajos pentru noi să existe un Rai (chiar si când există si-un Iad!) decât să nu existe nimic).

Dar în opinia mea e foarte greu (dacă nu cumva imposibil) ca cineva să cunoască cât cunoaste o persoană educată în secolul în care trăim, să tină cont de aceste cunostinte (adică să fie logic si coerent în judecătile făcute pe baza acestor cunostinte) si să mai poată fi totusi credincios. Da, religia dă sperantă pentru viitor si o explicatie pentru prezent si trecut, doar că din păcate ambele sunt false : speranta e desartă iar explicatia naivă. Repet însă, chiar daca acum sunt nevoit să fiu ateu, recunosc că ideea de viată după moarte e totusi un vis frumos sau un ideal "valabil" si după care tânjeste multă lume, si consider infinit preferabilă ideea religioasă de "creatie divină" aceleia de "creatie naturală", desi n-o desconsider total nici pe aceasta din urmă. Problema mea cu această idee nu e una de "preferabilitate", ci de "probabilitate de a fi reală" : vorbeam mai sus de faptul că creationistii printre multe alte erori de logică comit una care se numeste abuz de rationament abductiv tip "concluzia celei mai bune explicatii". Metoda, când e bine aplicată, e frecvent întâlnită în stiinte. Ea presupune recrutarea unui set de ipoteze care ar explica un fenomen dacă ar fi reale ; în etapa următoare, cântărind toate dovezile empirice de care dispunem alegem una, care devine "cea mai bună explicatie". Explicaţia religioasă a apariţiei vietii sau lumii (universului) este, superficial analizând, una cu ridicat grad de preferabilitate, ea explicând satisfăcător pentru spiritul uman (simplist) o groază de elemente. Când ţii cont însă de toate elementele empirice disponibile (total evidence), ea nu mai întruneşte un scor bun în ce priveste probabilitatea de a fi cea reală, si în tot textul ăsta de mai jos oricine găseste o multitudine de motive care merg în acest sens : o lungă serie de fenomene care par arbitrare, fără sens si improbabile dacă considerăm ipoteza teistă a designului, devin uşor explicabile în momentul în care o abandonezi si adopţi ipoteza naturalistă a evolutiei ; de ex., o ierarhie în cuiburi care să corespundă ordinii aparitiei în straturile geologice, e fără explicatie rezonabilă când consideri ipoteza creaţiei divine, însă capătă sens când consideri ipoteza evolutiei). Pe aceeasi logică, la construirea lui "P value" dintr-un "significance test" nu te limitezi doar la calculul probabilităţii anumitor evenimente extreme, adică departe de "H₀", ci a tuturor evenimentelor a căror probabilitate este foarte mică (sumând valorile acestor probabilităţi!) - vezi pentru asta orice curs de metode statistice (sursa mea aici este lucrarea lui Norman T.J. Bailey intitulată Statistical Methods In Biology, 2^nd edition, Cambridge University Press 1992, p.28-29). Peter Lipton, de care aminteam mai sus, scria în lucrarea "Inference to the best explanation" : 

"It is important to distinguish two senses in which something may be the best of competing potential explanations. We may characterize it as the explanation that is most warranted: the 'likeliest' or most probable explanation. On the other hand, we may characterize the best explanation as the one which would, if correct, be the most explanatory or provide the most understanding: the 'loveliest' explanation. The criteria of likeliness and loveliness may well pick out the same explanation in a particular competition, but they are clearly different sorts of standard. Likeliness speaks of truth; loveliness of potential understanding. Moreover, the criteria do sometimes pick out different explanations. Sometimes the likeliest explanation is not very enlightening. It is extremely likely that smoking opium puts people to sleep because of its dormative powers (though not quite certain: it might be the oxygen that the smoker inhales with the opium, or even the depressing atmosphere of the opium den), but this is the very model of an unlovely explanation. An explanation can also be lovely without being likely. Perhaps some conspiracy theories provide examples of this. By showing that many apparently unrelated events flow from a single source and many apparent coincidences are really related, such a theory may have considerable explanatory power. If only it were true, it would provide a very good explanation. That is, it is lovely. At the same time, such an explanation may be very unlikely, accepted only by those whose ability to weigh evidence has been tilted by paranoia.

One of the reasons that likeliness and loveliness sometimes diverge is that likeliness is relative to the total available evidence, while loveliness is not, or at least not in the same way. We may have an explanation that is both lovely and likely given certain evidence, unlikely given additional evidence, yet still a lovely explanation of the original evidence. Newtonian mechanics is one of the loveliest explanations in science and, at one time, it was also very likely. More recently, with the advent of special relativity and the new data that support it, Newtonian mechanics has become less likely, but it remains as lovely an explanation of the old data as it ever was. ("Inference to the best explanation", Peter Lipton, Routledge 2004, Chapt. 4 ("Spelling out the slogan"), p. 59-60).

Ori în mod constant se dovedeste că cineva care ajunge la concluzia că creaţia inteligentă (I.D.) este cea mai bună explicaţie a apariţiei si diversificării vieţii (sau a apariţiei universului, omului, etc.) comite eroarea de a nu lua în seamă toate elementele empirice disponibile, alegând în mod arbitrar si subiectiv doar o parte dintre acestea, precum "paranoicii" din exemplul cu teoriile conspiratiei dat de Lipton în citatul de mai sus.

În mod absurd, unicul "argument" a posteriori de care teismul crede că dispune, refuză să plece de la ceea ce există, sedus fiind mai mult de latura explicatorie si exclusiv a priori a ipotezei ; altfel spus, creationismul refuză să urmeze principiul util (Locke, Clifford) de a proporţiona credinţa-în-ceva funcţie de (toate) dovezile disponibile în acest sens, el alegând dovezile funcţie de direcţia înspre care indică acestea - asta fiind chiar o bună definiţie a subiectivismului ; iată cum exprimă Sober această idee în citatul de mai jos din "Evidence And Evolution - The Logic Behind The Science", p. 41) :   

"The principle of total evidence

Bayesians and likelihoodists have their disagreements, but they agree on the principle of total evidence. This principle says that you should take account of everything you know. As stated, this idea is vague, but it gains precision when it is applied to concrete problems, as we shall see. It is a "pragmatic" principle in the philosophical sense of that term. This doesn’t mean that it is something that cynics rather than idealists embrace; rather, the point is that it gives advice about how probabilities should be used to solve problems."

Una din multiplele probleme ale ipotezei designului e si că aceasta nu manifestă nici măcar un minim grad de "specificitate" ; altfel spus, oricum ar fi fost analizat "creatul", "Creatorul" propus ca si cauză de către teisti ar fi putut în continuare să fie invocat. Ipoteza explică deci totul si nimic ; testabilitatea ei este zero. Ori, după stabilirea celei mai probabile explicatii, se trece la etapa testelor de validare. Probabilitatea ipotezei designului de a fi explicaţia reală a fenomenelor biologice este atât de redusă, încât atunci când specialistii discută alternative explicatorii la un fenomen care uzual este imputat evoluţiei, ipoteza designului nici măcar nu e amintită, şi asta penru că ipoteza designului, absolut nespecifică fiind, nu poate constitui o explicaţie decât în sens trivial si simplist, ea răspunzând arbitrar nepertinentului "de ce ?" si lăsând în domeniul perplexului întrebarea serioasă si esenţială în raţionamentul logic scientist "de ce astfel si nu altfel ?" (această capacitate euristică, de identificare a adevărului, e vitală ; o explicaţie care speră să fie recrutată pentru un eventual raţionament tip "inference for the best explanation" trebuie să posede această calitate de a da o "explicaţie contrastivă" ("contrastive explanation"). Subiectul ăsta va reveni frecvent, si sub alte forme, în textul prezent. Totusi consider important să subliniez deja asta : legea verisimilitudinii ("vraisemblence" în franceză, "likelihood" în engleză, termen diferit si din anumite puncte de vedere chiar opus probabilitătii ("probabilité", "probability"))  nu spune că sprijină o ipoteză într-o anumită măsură si o altă ipoteză într-o altă măsură, ci doar că în mod contrastiv alege o ipoteză si respinge alta (vezi Sober, lucrarea citată deja, p.32/33). Practic, credinţa care este intelligent design-ul nu se sprijină pe nici o probă relevantă logic si empiric, fiind doar expresia unui atasament orb si emotiv la un mit religios. Tipic pentru indivizii care nu se sinchisesc deloc în a întreţine credinţe rationale si bazate pe dovezi. Tot ce contează la acestia e doar salvarea iluziei prea-dragi… Tot Sober scrie în aceeasi lucare :

William James (1897) defends the right to believe when the evidence is silent in his essay "The Will to Believe." W. K. Clifford replies, in "The Ethics of Belief," that it is always wrong "to believe upon insufficient évidence." I will not try to adjudicate between these two positions. Suffice it to say that the modest principle stated earlier is binding on those who commit to having evidence control what they believe.  (Elliott Sober, "Evidence And Evolution - The Logic Behind Science" Cambridge University Press 2008, p.7). 

În legătură cu acest subiect redau si câteva citate utile dintr-o lucrare dedicată filozofiei credinţei, anume "Qu'Est-Ce Que Croire ?" a lui Roger Pouivet (Librairie Philosophique J.Vrin 2006): 

"Quand les sens sont jugés dignes de foi (c'est vrai parce que je le vois), quand le principe d'autorité semble suffire (c'est vrai parce qu'une autorité scientifique, politique ou religieuse le dit), quand la crédulité règne (c'est vrai parce qu'on me l'a enseigné ainsi), le philosophe, pour sa part, ne laisserait pas une croyance s'introduire dans son esprit qu'il ne l'ait soumise à un examen. Il pose la question de droit (Quid juris ?). Soupçonne-t-il une provenance douteuse : sensibilité, imagination, entendement limité, la seule autorité des ouï-dire ou certaines motivations inavouables, le philosophe n'hésite pas un instant : à dénoncer dans la croyance l'illusion du faux-savoir. […]

 «Mais comment peut-il croire une chose pareille?», demande-t-on parfois. Quand des conséquences malheureuses, voire dramatiques, résultent de certaines croyances, se pose aussi une question de responsabilité. Croyant que l'eau était tiède, un père en lui donnant son bain a presque ébouillanté son fils ; croyant qu'une doctrine socio-économique était juste, les membres d'un parti politique ont imposé le pire des totalitarismes et répandu la mort et la désolation. Imprudence, aveuglement, personne dans l'affaire ne voulait mal faire, au moins supposons-le. Mais avait-on le droit de croire à tort ? C'est la question de la responsabilité épistémique.

Puisqu'il s'agit du droit de croire, la question est normative. Si nul n'a le droit de croire pour de mauvaises raisons, la question est peut-être aussi morale. À tel point qu'un philosophe anglais de la fin du xix^e siècle, William K. Clifford, a forgé l'expression d'«éthique de la croyance». En plus de la relation entre croyance et connaissance, c'est le sens de cette expression qui va, au travers de cette étude, nous préoccuper.

Le Principe de Clifford

Dans l'Affaire dite «du sang contaminé», les inculpés étaient accusés d'avoir occasionné, par leur négligence, la mort d'hémophiles infectés par des produits sanguins, délivrés par les services officiels de la santé publique et contenant le virus du sida. On a aussi pu accuser une compagnie pétrolière d'avoir armé un navire si peu sûr, l'Érika, qu'il se brisa en deux lors d'une tempête; la compagnie n'était-elle pas responsable d'une catastrophe écologique ? Dans la première affaire, les accusés répondirent que la contamination du sang leur était inconnue. «Pas de risque» ou «risque infime» disaient les experts. Ne doit-on pas croire ceux qui savent ? Quant aux experts, ils reconnurent s'être trompés. Mais, en l'état des connaissances à l'époque des faits, pouvaient-ils eux-mêmes croire autre chose ? Dans la seconde affaire, les dirigeants de la compagnie pétrolière se défendirent d'avoir su et même pu savoir que le pétrolier ne présentait pas toutes les garanties de sécurité souhaitables. Le pétrolier avait subi les contrôles légaux. Les contrôleurs avaient appliqué les normes en vigueur qu'on croyait suffisantes. Les uns comme les autres avaient-ils le droit d'entretenir la croyance que le sang était sain ou que le pétrolier était fiable ?

Dans «L'éthique de la croyance», William Clifford affirme que «c'est un tort, toujours, partout et pour quiconque de croire quoi que ce soit sur la base d'une évidence insuffisante»¹. Le Principe de Clifford enjoint de proportionner la croyance à l'évidence disponible, c'est-à-dire aux bonnes raisons de croire². Ce n'est donc pas le contenu d'une croyance qui nous justifie de l'avoir, mais la façon dont on vient à l'entretenir. Je peux à tort avoir une croyance vraie, si c'est pour des raisons nettement insuffisantes ou à un degré disproportionné à la faiblesse de l'évidence. Par exemple, deviner la réponse à un problème de mathématiques n'a aucune valeur épistémique, quand bien même cette réponse est correcte. Croire fermement (à un très haut degré) qu'il fera beau demain, alors que le bulletin météorologique annonce des risques importants de pluie est inacceptable, même si finalement il doit faire beau toute la journée. Dans ces deux cas, la croyance est vraie mais non justifiée. La responsabilité épistémique porte sur nos raisons de croire et sur l'ajustement adéquat du degré de croyances à l'évidence disponible ou accessible.

Le Principe de Clifford exige de nous une honnêteté rationaliste dans nos croyances. Et pour Clifford, à suivre ce principe, il apparaît clairement, par exemple, qu'un croyant religieux ne peut vraisemblablement pas être un honnête croyant.  (p.8-10). […]

Deuxièmement, chacun est responsable de ses propres croyances (autonomie épistémique). Troisièmement, nous pouvons décider d'avoir ou de ne pas avoir une croyance. S'il s'avère qu'une croyance ne satisfait pas les règles édictées, nous pouvons et devons y renoncer (volontarisme doxastique). (p.14)  […]

Supposons qu'une personne renverse un piéton sur un passage clouté. Accusée, elle répond avoir cru que le feu était vert. Elle n'avait pas bu et n'avait aucune raison de soupçonner sa vision d'être déficiente. La majorité de ses croyances étaient vraies, mais hélas pas celle-là. Ne dirons-nous pas qu'elle aurait dû faire plus attention? Accepterons-nous de considérer sa croyance que le feu était vert comme la dégageant de toute responsabilité? Quelqu'un pourrait-il aussi présenter le fait que sa croyance en l'inégalité des races a été acquise de façon fiable comme «justifiant» son racisme? Supposons qu'une personne entretienne la croyance qu'un Messie interplanétaire lui demande de quitter toute sa famille, de vendre ses biens au profit d'une secte religieuse et finalement de donner la mort à tous ses proches. Qu'est-ce qui, dans la conception fiabiliste et finaliste, nous obligerait à considérer cette croyance comme illégitime et aberrante? Le Principe anti-sceptique (C'est un tort, toujours, partout et pour quiconque d'ignorer ou de repousser ce qui est contraire à ses croyances) semble ici inefficace : la plupart du temps, le chauffard, le raciste et ceux qui entretiennent des croyances religieuses absurdes n'ignorent pas les arguments opposés à leurs croyances. Simplement ils les jugent insuffisants pour renoncer à leurs croyances. Si nous estimons que le chauffard doit être sanctionné, si nous pensons que le racisme est un délit, si notre tolérance à l'égard des croyances religieuses trouve ses limites dans l'absurdité, parfois criminelle, des attitudes qu'elles encouragent, c'est que toute croyance résultant d'un processus fiable ne nous paraît pas, de ce de seul fait, légitime.  

Face à une critique stigmatisant son laxisme épistémologique, le fiabiliste peut répondre que ce n'est pas parce que toutes nos croyances garanties résultent d'un processus fiable, tel qu'il a été décrit, que n 'importe quelle croyance résultant d'un processus fiable est garantie. Le fiabiliste est faillibiliste : même si toutes les conditions de normalité, de finalité et même de succès sont remplies, certaines de nos croyances peuvent être fausses." (p.29-30).  

 Nepăsarea sau iresponsabilitatea tipului ăsta de bigot sau fundamentalist gen Simmons în ce priveşte fondarea decentă a propriilor lui credinţe, mai ales când le mai şi propagă cu atâta fervoare, contrastează flagrant cu modul responsabil, prudent, sceptic, obiectiv şi dotat cu acel simţ care impune caritatea argumentativă, pe scurt modul lucid cu care omul de ştiinţă procedează când e să testeze o ipoteză pe care o consideră totuşi a fi cea corectă (iar aceasta e considerată a fi cea corectă pentru că deja nişte date şi argumente o fac a fi cea mai plauzibilă explicaţie  a fenomenului considerat, întrucât pentru ca ea să devină "ipoteza preferată", sau "ipoteza cercetătorului" cum mai este ea numită, aceasta trebuie să fie rezultatul unui raţionament just fondat pe date experimentale). Ori în mod surprinzător, atunci când îşi testează ipoteza, cercetătorul respinge "ipoteza lui" şi consideră adevărată până la proba contrarie ipoteza opusă (numită "ipoteza nulă" H₀). Asta orice absolvent de studii tehnice universitare ştie, ba acum la început de mileniu trei chiar şi absolvenţii de studii colegiale tehnice o ştiu prea bine! Iată un extras din lucrarea "Guide des sciences experimentales" (3^e édition ERPI 2004 , Gilles Boisclair,  Jocelyne Pagé, p.173) :

 "Les tests d'hypothèses servent à résoudre les problèmes de décision binaire. Le nou­vel insecticide biologique qu'on se propose d'utiliser offre-t-il la même protection pour les récoltes de blé que l'insecticide chimique employé jusqu'alors ? Un additif pour l'essence prolonge- t-il la durée de vie de la chambre de combustion du moteur ? La pre­mière étape d'un test d'hypothèse est de définir l'hypothèse nulle notée H₀ et l'hypothèse alternative notée H_A, cette dernière étant aussi appelée hypothèse du chercheur, alors notée H₁). L'hypothèse nulle fixe a priori la valeur du paramètre à tester ou le modèle théorique de la population visée. C'est celle qu'on accepte jusqu'à preuve du contraire. Le test statistique permet de décider du rejet ou du non-rejet de l'hypothèse nulle. Ainsi, dans le premier exemple, comme on cherche à savoir si l'insecticide biologique apporte une protection différente ou non de celle de l'insecticide chimique, on formule l'hypothèse nulle H₀ en affirmant qu'il n'y a pas de différence entre les deux traitements (H₀ : protection par le traitement 1 - protection par le traitement 2 = 0). Selon l'hypothèse alternative, il y a une différence entre les deux traitements (H_A: protection par le traite­ment 1 - protection par le traitement 2 ≠ 0). Dans le deuxième exemple, on veut savoir si l'additif prolonge la durée de vie de la chambre à combustion. On formule l'hypothèse nulle en affirmant que la durée de vie avec ajout de l'additif est plus courte ou égale à celle sans ajout de l'additif (H₀ : durée avec utilisation de l'additif - durée sans utilisation de l'additif < 0). Selon l'hypothèse alternative, la durée de vie avec ajout de l'additif est plus longue que celle sans l'ajout d'additif (H_A : durée avec utilisation d'additif - durée sans utilisation de l'additif > 0)." 

în ultimul număr din SciAm (July 2009, în articolul intitulat "I want to believe" (pp.33-35)), Michael Shermer scrie şi el:  

 "Science begins with the null hypothesis which assumes that the claim under investigation is not true until demonstrated otherwise. The statistical standards of evidence needed to reject the null hypothesis are substantial. Ideally, in a controlled experiment, we would like to be 95 to 99 percent confident that the results were not caused by chance before we offer our provisional assent that the effect may be real. Failure to reject the null hypothesis does not make the claim false, and, conversely, rejecting the null hypothesis is not a warranty on truth. Nevertheless, the scientific method is the best tool ever devised to discriminate between true and false patterns, to distinguish between reality and fantasy, and to detect baloney. The null hypothesis means that the burden of proof is on the person asserting a positive claim, not on the skeptics to disprove it.  […] Most religious claims are testable, such as prayer positively influencing healing. In this case, controlled experiments to date show no difference between prayed-for and not-prayed-for patients. And beyond such controlled research, why does God only seem to heal illnesses that often go away on their own? What would compel me to believe would be something unequivocal, such as if an amputee grew a new limb. Amphibians can do it. Surely an omnipotent deity could do it. Many Iraqi War vets eagerly await divine action."

În lucrarea Statistical Methods (7^th edition, Ames 1980, Iowa State University Press), Snedecor si Cochran scriu şi ei : 

"1.9—Studies of the comparative effects of different agents. We turn now to the second type of application described in reference (1). As a first illustration (6), General Foods Corporation developed an easy-to-prepare product H for a meal, available either in liquid or solid form. They wished to compare the palatability of liquid and solid H with that of a product C already on the market. As tasters to rate the palatability the company recruited 75 males and 75 females, who were paid for their work. In each sex, 25 persons rated C, 25 rated liquid H, and 25 rated solid H. Palatability was scored by each person on a seven-point scale, the lowest rating being - 3 and the highest + 3. The average score for the 25 persons who had rated a product was the criterion for comparing the three products. 

Random digits were used in dividing the 75 males and 75 females into three groups—25 to taste C, 25 to taste liquid H, 25 to taste solid H. Thus, to protect against any systematic bias, conscious or unconscious, the investigators deliberately had no say in who tasted what. This choice was determined by random selection that gave everyone an equal chance of being assigned to a given food. […] The results of one random drawing are shown in table 1.9.1. […]

 1.10—Problems in drawing conclusions from comparative studies.  For a brief look at the results of the palatability comparisons, table 1.10.1 shows the average scores for males and females.

It looks from table 1.10.1 as if both males and females give substantially higher palatability ratings to H than to C. Liquid H was rated more highly than solid H by both sexes but only by very small amounts. In reporting on the average difference in results between two treatments we must remember, however, that because of person-to-person variability, two groups of 25 would have different average scores even if given exactly the same food.

Consequently, we often begin with the preliminary question: Are we convinced that there is a real difference between the effects of different treatments? This question can be tackled by considering the hypothesis (called the null hypothesis) that there is no difference between the effects of the two treatments in the population from which these tasters were drawn. We then ask: Do our sample data agree or disagree with this hypothesis? To answer this we calculate the probability that an average difference between the treatments as great as that observed in our sample could arise solely from person-to-person variability if the null hypothesis were true. If this probability is small, say 1 in 20 or 1 in 100, we reject the hypothesis and claim that there was a real difference between the effects of the two treatments. This technique, sometimes called a test of statistical significance, is a much used tool in statistical inference. It is discussed more fully in chapter 5 and subsequent chapters.

The palatability comparisons in table 1.10.1 show real differences between the average ratings given by either sex to H and to C. The small differences between the ratings for liquid H and solid H, on the other hand, could easily be accounted for by person-to-person variability.

In comparing two agents or treatments that appear to have different effects, the question of primary interest is: How large is the difference between their effects? For instance, in table 1.10.1 the tasters rated H as superior to C by an overall average amount, 1.12 - 0.22 = 0.90 units. This result is a point estimate of the population difference in palatability ratings. A further question is: How accurate is this estimate? In these two questions, we are facing the same problems of estimation encountered in sample surveys (section 1.4) except that we are now dealing with differences instead of means." (pp.10-12).

 "5.1—Introduction. A tool widely used in statistical analysis is a test of a hypothesis, or alternatively, a test of significance. For instance, the palatability experiment described in section 1.9 was conducted to compare the average palatability scores of protein food C and of food H in liquid (LH) or solid (SH) forms. Before reporting the average differences found in the data, however, we might ask: Do the results show real differences among the average palatability scores in three populations, or can the differences observed in the samples be explained by subject-to-subject variation? Thus we might set up the hypothesis μ_c = μ_H and the hypothesis μ_LH = μ_SH. For each hypothesis we would examine whether the sample results support the hypothesis. Unless our analyses reject these hypotheses, we are not in a position to claim that there are real differences among the C, LH, and SH populations in average palatability scores.

In such applications, the hypothesis under test is called the null hypothesis and is denoted by H₀. […]

To illustrate the steps in a test of significance, we will test the null hypothesis that the mean of a normal population has a known value μ₀. For simplicity, the population standard deviation σ is assumed known. The data are a random sample of size n drawn from the population. Construction of a test involves the following steps.

Given the null hypothesis H₀, the first step is to note the alternative hypothesis or hypotheses. If our data seems inconsistent with the null hypothesis and we reject it, what hypothesis do we put in its place? In the test of a mean, the obvious alternative hypothesis H_A is that μ has some value μ_A different from μ₀. 

In statistical analyses with specific objectives, the investigator usually knows the null and alternative hypotheses in advance (though frequently only the null hypothesis is stated explicitly). This type of analysis differs from exploratory data analysis, in which the objective is often to find hypotheses that are consistent with the data." (p.64). 

 În "Intuitive Biostatistics" (N.Y.1995, Oxford University Press, p.95-97), Harvey Motulsky scrie : 

"There are several methods to calculate the P value, and these will be discussed later in the book. The general approach can be summarized as follows:

1. Assume that the individuals measured (the samples) are randomly selected from a larger group (the populations). If the subjects weren't randomly selected, at least assume that the subjects are representative of a larger population. Furthermore, assume that the experimental design is without biases or flaws.

2. Tentatively hypothesize that the distribution of values in the two populations are the same. This hypothesis is called the null hypothesis, sometimes abbreviated H₀. Most likely, the investigator did not believe (or did not want to believe) the null hypothesis. Rather, the investigator's experimental hypothesis (the whole reason for doing the experiment) was that the populations are different. This is sometimes called the experimental or alternative hypothesis.

3. Assuming the null hypothesis is true, calculate the likelihood of observing various possible results. You can use several methods (discussed later in this book) depending on the nature of the data and on which additional assumptions you are willing to make.

4. Determine the fraction of those possible results in which the difference between means is as large or larger than you observed. The answer is given in the form of a probability, called the P value.

Thinking about P values seems quite counterintuitive at first, as you must use backwards, awkward logic. Unless you are a lawyer or a Talmudic scholar used to this sort of argument by contradiction, you will probably find this sort of reasoning a bit uncomfortable. Four aspects are awkward:

• The hypothesis you are testing (the null hypothesis) is opposite to the hypothesis the experimenter expects or hopes to be true.

• Although mathematicians are comfortable with the idea of probability distributions, clinicians and scientists find it strange to calculate the theoretical probability distribution of the results of experiments that will never be performed.

• The derivation of the theoretical probability distributions depends on mathematics beyond the ready reach of most scientists.

• The logic goes in a direction that seems intuitively backwards. You observed a sample and want to make inferences about the population. Calculations of the P value start with an assumption about the population (the null hypothesis) and determine the probability of randomly selecting samples with as large a difference as you observed. […]

OTHER NULL HYPOTHESES

When we compare the means of two groups, the null hypothesis is that the two populations have identical means. When you make other kinds of comparisons, the null hypotheses are logical:

When you compare two proportions, the null hypothesis is that the two proportions are identical in the population.

When you compare two survival curves, the null hypothesis is that the two survival curves are identical in the population.

COMMON MISINTERPRETATIONS OF P VALUES

P values are easy to misinterpret. The best way to avoid misinterpreting the P value is to keep firmly in mind what it does tell you: The P value is the probability of getting a difference as big (or bigger) than you got if the null hypothesis is really correct. Thus, a P value of 0.03 means that even if the two populations have identical means, 3% of experiments like the one you conducted would yield a difference at least as large as you found.

It is very tempting to jump from this and say, "Oh, well, if there is only a 3% probability that my difference would have been caused by random chance, then there must be a 97% probability that it was caused by a real difference.11 Wrong! What you can say is that if the null hypothesis were true, then 97% of experiments would lead to a difference smaller than the one you observed, and 3% of experiments would lead to a difference as large or larger than the one you observed.

Calculation of a P value is predicated on the assumption that the null hypothesis is correct. P values cannot tell you whether this assumption is correct. P value tells you how rarely you would observe a difference as larger or larger than the one you observed if the null hypothesis were true. The question that the scientist must answer is whether the result is so unlikely that the null hypothesis should be discarded."

 Si tot în Intuitive Biostatistics, la p.108, Motulsky scrie : 

 "AN ANALOGY: INNOCENT UNTIL PROVEN GUILTY

Table 11.1 shows the analogy between the steps that a jury must follow to determine guilt (at least in the United States) and the steps that a scientist follows to determine statistical significance.

A jury reaches the verdict of guilty when the evidence is inconsistent with the assumption of innocence. Otherwise the jury reaches a verdict of not guilty. Note that a jury can never reach the verdict of innocent. The only choices are guilty or not guilty ("not proven" in Britain). A jury reaches a verdict of not guilty when the evidence is not inconsistent with the presumption of innocence. A jury does not have to be convinced that the defendant is innocent to reach a verdict of not guilty.

When performing a statistical test, you never conclude that you accept the null hypothesis. You reach the conclusion not significant whenever it is plausible that the data are consistent with the null hypothesis. A not significant result does not mean that the null hypothesis is true.

Journalists also evaluate evidence at a trial, and have different goals than jurors. As a journalist, you don't have to reach a verdict of guilty or not guilty. Instead your job is to summarize the proceedings. You want to present enough evidence so the readers can reach their own conclusions. You may include evidence unavailable to the jurors (evidence that wasn't presented at trial, or evidence that was ruled inadmissible). As a journalist, you don't have to reach any conclusion about the guilt of the defendant. If you do reach a conclusion, it is appropriate for it to be somewhat hazy if you think the evidence was inconclusive.

 Table 11.1. Significant vs. Not Significant Decision Compared with Guilty vs. Not Guilty Decisions

Mai pot cita încă 3 sau 4 lucrări dedicate statisticii, căci mai posed încă o colecţie bunicică, doar că toate ilustrează acelaşi lucru, anume obiectivitatea ştiinţifică care contrastează masiv cu stupizenia superstiţiosilor. Cineva care cunoaşte logica şi a înţeles consecinţele pe care aceasta le provoacă în chestiunea decelării adevărului (căci la asta se reduce de fapt testarea ipotezelor) a realizat că nu din gentileţe adoptă omul de ştiinţă ipoteza opusă ca fiind cea adevărată, ci pentru că doar astfel poate evita să fie ilogic ; testul de semnificaţie emulează un raţionament valid (în speţă un modus tollens : A→B. notB. Concluzie : notA.) şi evită un raţionament ilogic (anume eroarea logică numită afirmarea consecventului), care ar arăta aşa :  A→B. B. Concluzie : A.  

În fine, toate aceste scurte pasaje din lucrări de statistică sau articol de pop science demonstrează sper suficient de convingător că în ştiinţe se pleacă ca şi în sistemul de justiţie (democratic) de la premiza că ipoteza preferată este eronată : în justiţie se pleacă de la ideea că acuzatul este inocent, tot aşa cum şi ipoteza de plecare a savantului este că opinia lui e greşită.

 Revenind la lipsa de testabilitate a ipotezei designului inteligent, încă un citat din Sober :

 "Darwin's most fundamental objection to the doctrine of special creation is that it is empty; it allows each observation to be described post hoc, and that is all. What is wrong with such "theories" is that they do not make predictions." (p. 183).

În legătură cu lipsa de specificitate a argumentului ID, încă un alt citat din Sober, pasaj situat la p. 111 în original:

"Darwin went beyond the thesis that the unified hypothesis is superior to the hypothesis of disunity; he additionally thought that the disunified hypothesis is empty. The "theory" it embodies is easy to state: When­ever you observe something, you simply declare that this is what the designer wanted. In The Origin of Species, Darwin puts the point with a touch of irony:

«On the ordinary view of the independent creation of each being, we can only say that so it is - that it has so pleased the Creator to construct each animal and plant. »

If this simple formula were enough to explain the observations in question, there would be no need for science. Not only would Darwin's own theory be unnecessary; there would be no need for theories in any other area of science, either."

Prea des, lucrarea lui Simmons mi-a dat impresia că acesta se răfuieste mai mult cu Darwin, adică omul unui alt secol, si cu teoria evolutiei dinaintea sintezei operată de genetică ("teoria sintetica a evolutiei" sau "neodarwinismul"), ale cărei concepte a fost demonstrat de mult timp că redau doar partial realitatea, care ea s-a dovedit a fi mult mai complexă decât a putut-o imagina Darwin sau orice trăitor al sec. al XIX-lea ; de aceea, de ex., selectia este azi un concept lărgit, incluzând atât selectia naturală propriu-zisă cât si selectia sexuală si selectia socială (vezi biologia cognitivistă), basca selectia moleculară (folosită în genetică si teoriile chimice ale aparitiei vietii) ; pe de altă parte, selectia nu mai e de mult timp considerată a fi unicul factor care produce, dupa etapa mutatiilor, efectul final care este varietatea viului : fenomene precum conversia genetică preferentială ("biased gene conversion") e stiut a fi un altul. La rândul lor, mutatiile, duplicarile si poliploidia se stie de mult timp deja că, cel putin pentru categoriile simple ale viului (procariote), nu sunt unicele mecanisme de îmbogătire informatională si diversificare a genomului : transferul lateral de gene ("horizontal (sau "lateral") gene transfer" în engl.) este un mod de evolutie important la aceste forme simple de viată ; de aceea conceptul de "arbore ale vietii" este azi "ajustat" corespunzator, "tulpina" acestuia fiind repozitionată acolo de unde actualmente se consideră că fenomenul transferului lateral de gene a devenit minor ca efect întru diversificarea genomului, "rădăcina" devenind si ea un ciclu ("ring"), si fiind (ca orice rădăcină reală de fapt) "ramificată" si cu multiple intersectii (conceptul de "unic stramos comun" având astfel sens doar când ne referim la eucariotele monocelulare si descendentii lor pluricelulari ; eucariota se consideră că îsi trage originea din simbioza unor tipuri diferite de celule mai simple). Ori a cere ca Darwin sau biologii deceniilor sau secolelor trecute să cunoască toate completările si detaliile astea e perfect imbecil si neserios, tot atât de imbecil precum ar fi să-l denigrezi pe Newton, pretinzând c-ar fi trebuit, de ex., să cunoască detalii luminate de teoria relativitătii, sau de ce nu ?, să formuleze el însusi această teorie a fizicii moderne… Dar în fine, poate vouă vi se pare altfel. Intrebarea ramâne însă : fac aceste completări si ajustări recente ale darwinismului ca teoria lui Darwin să devină falsă ? Pentru oricine sănătos la biblică răspunsul apare în mod evident a fi "nu", dovadă că darwinismul, cu ideea lui de descendentă cu modificare si selectie naturală e si azi instrumentul fundamental în întelegerea fenomenelor biologice. Tot asa cum mecanica newtoniană este si azi fundamentul necesar si prealabil întelegerii fizicilor dezvoltate cu scopul de a o generaliza. Cu greu s-ar putea zice că meritele lui Darwin sau cele ale lui Newton pot fi diminuate de descoperirile ulterioare ale lui Crick, Woese, Einstein sau Schroedinger. Păcat că Simmons nu pricepe asta, orbit fiind de adversitate motivată religios.

Meritele unui savant trebuie deci judecate tinând cont de contextul timpului lui, al epocii, si nu exclusiv doar din perspectiva cunoasterii actuale. De ex. Simmons azi e mult mai putin decât era Darwin ieri, tocmai că pentru a stii putinul pe care îl stie Simmons nu e nevoie decât să deschizi o carte, ba chiar si mai putin decât atât (asa cum veti constata citind prezentul text), în timp ce adevărata valoare a unui om de stiintă stă în inovaţia pe care o produce asupra domeniului în care activează, ori din acest punct de vedere Darwin are cert merite enorme, ca si Mendel, Wallace, Lamarck si multi alti precursori ai biologiei actuale. 

Ce e cel mai jenant la scremerea asta lamentabilă a fanatismului religios în montarea de atacuri inabile contra teoriei evolutiei, e credinta prostească că dacă aceasta ar fi, prin absurd, invalidată vreodată de niste noi date, miturile religioase ar putea deveni în acel moment alternativă si surogat!Asta denotă prăpastia intelectuală care desparte individul lucid de cel care si-a pierdut, din parti pris religios, luciditatea, cel putin când judecă astfel de chestiuni ; denotă că pentru a fi creationist nu trebuie să fi numai "tămâie" în materie de biologie sau fizică, ci si în materie de logică elementară …  Teoria evolutiei n-a putut explica totul în biologie, drept pentru care alte teorii si alte explicatii s-au dovedit a fi necesare ; dar acestea au fost încorporate fără probleme în biologie, ele doar reducând aria de aplicabilitate si actiune a t.e., dar aceste modificari sau limitări ale ariei de actiune a mecanismelor t. e. au fost provocate de către biologii însisi, si nu cumva de către adeptii creationismului ; în plus, toate schimbările astea au vizat procese tot atât de naturale pe cât e si teoria evolutiei ("horizontal gene transfer" e tot atât de natural pe cât sunt si mutatiile, de ex.) ; cum ar putea în atari conditii vechi mituri religioase pline de absurdităti precum pomul de Craciun de globulete, să înlocuiască una dintre cele mai testate teorii ale stiintei actuale ? Cum ar putea religia tine loc de stiintă, când prima se bazează pe dogme, în timp ce a doua îsi distruge singură, pe măsură ce cunoasterea avansează, propriile ei "dogme" (de exemplu "dogma" abandonată în deceniul 9 al sec. XX si care zicea că "o genă codează o unică proteină", sau aceea care zicea că "un codon codează un unic acid aminat", abandonată si ea recent când s-a constatat (Anton Turanov, Nebraska University) că în anumite organisme (Euplotes crassus) codonul corespunzator cisteinei codeaza si selenocisteina, iar codonul corespunzator lizinei codează în mitocondria unor viermi plati pentru asparagina - vezi "Les Origines De La Vie", Smith si Szathmary, Dunod 2000, p. 51) ? 

Exigente logice (voi explica asta mai încolo) si postulate fundamentale ale stiintei exclud si pe viitor, si asta orice descoperiri ar putea apare în acest viitor, apelul la creationism pentru a explica un fenomen natural.

Dar în fine, orice persoană cultă stie foarte bine că nu e nevoie de toată argumentatia asta stiintifică si logică ca să priceapă că miturile religiei n-au cum să devină substitut al unei teorii stiintifice decăzute, cât timp toată istoria religiei, ca si toată istoria, arată că ideile din miturile religioase se sprijină pe nimic altceva decat o bună doză de imaginatie si cam atât.

Dar să vedem acum de ce atât logica (elementară, aceea întruchipată în filozofia de liceu…) cât si stiintele (biologia, chimia, fizica, discipline care urmează metoda experimentală) resping ca fiind eronat modul de gândire desfăsurat adesea de omul simplu si întotdeauna de către creationisti, în chestiunea aparitiei universului, aparitiei vietii sau diversificării ei (teoria evolutiei din biologie) ; sunt convins că o parte dintre aceste motive le cunoasteti oarecum, adică prea vag.

încep prin a arata că lucrarea lui Simmons e scrisă cu o enormă rea credintă, mizând vârtos pe ignoranta lectoratului ; de ex., la pagina 259, el afirmă :

"Darwinists will sometimes point to mutations as another explanation for species to change. This is another unfounded belief system. They ignore the scientific facts that these alterations are exceedingly rare and are either damaging or insignificant." 

Dacă majoritatea mutatiilor sunt fie neutre (fără efect important sau decelabil adică), fie nocive, tot atât de adevarat e si că unele se dovedesc utile într-un mediu dat (adică în anumite conditii naturale de mediu). Ori Simmons nu e capabil să-si informeze lectoratul în toate cele aproape 300 de pagini că "nociv" sau "util" ("pozitiv") sunt totdeauna etichete circumstantiale : o mutatie nocivă într-un mediu devine utilă sau neutră în altul. Si invers. Iată exemple :

 - functie de mediu (paralela geografică), mutatia genei (genelor) care măreste productia de melanină este "pozitivă" sau "negativă" : ea e pozitivă la africani ptr. că protejează contra radiatiei UV, în timp ce este negativă la scandinavi, ptr. că fără a fi necesar să-i protejeze atât contra UV, ea împiedică sinteza abundentă de vitamina D ("calciferol") pe care o piele albă o face mai eficient decât o piele neagră în conditiile de iluminare naturală slabă (asa cum e cazul pe o paralelă geografică ca aceea a Europei nordice). 

 - o mutatie absolut "nocivă" (în zonele lipsite de malarie) devine "utilă", "pozitivă" în zonele pandemice : mutatia îmbolnăveste unul din patru descendenti ai unor părinti purtatori ; ea produce "anemia falciformă" ("sickle cell disease"), dar în acelasi timp si protejează indivizii purtători (fie ei bolnavi sau nu) de atingerile grave (neurologice) provocate de malarie ; în zonele în care malaria este endemică, mutatia scapă mult mai multi decât omoară (ea si atunci când ambii părinti sunt purtători sănătosi ai genei, nu face decât ca doar 25 la sută dintre copii acestora să aiba nesansa de a dezvolta maladia, în timp ce totusi 100 la sută dintre progeniturile lor sunt protejate împotriva complicatiilor paludismului. Aceasta mutatie este deci absolut "nocivă" în părtile de lume în care malaria nu este raspândită, în timp ce este "pozitivă" în zonele de ecloziune. Ei bine, autorii de propagandă religioasă ratează să semnaleze faptul că termenii de "mutatie nocivă" sau "utilă" sunt relativi ; relativi la un mediu dat adică. (o sursă de date cifrice pentru ultimul exemplu este "Britannica Encyclopaedia", articolul "Evolution theory", page 29 of 73, "Overdominance" :

"Sickle cell anemia reduces the probability of survival of the HbSHbS homozygotes to 13 percent of that of the heterozygotes. On the other hand, malaria infection reduces the survival probability of the homozygotes for the normal allele, HbAHbA, to 88 percent of that of the heterozygotes.")

 - e fapt cunoscut că trisomicii (anume copii atinsi de "trisomia 21") sunt singurii indivizi care dacă fac leucemie acută (si o fac des), la o mare parte dintre ei aceasta se vindecă spontan ("la leucémie transitoire de l'enfant"), desi maladia lor genetică îi handicapează din multe si grave alte puncte de vedere. Nu se cunosc încă genele responsabile de regresia spontană a acestui tip de cancer la trisomicii (la alte tipuri de cancere cu regresie spontană, precum melanomul, de ex., s-a determinat deja că pentru acest fenomen cu alură de miracol, responsabile sunt 20 de gene deja cunoscute de altfel a fi supra-activate în formele înalt metastatice ale maladiei, si care în formele de regresie sunt sub-activate - vezi Science & Vie, avril 2009, p.109), însă faptul în sine reprezintă un exemplu în plus în care o maladie genetică este un handicap pe de-o parte dar un avantaj pe de alta, fapt care denotă caracterul circumstantial si relativ al termenilor "util", "pozitiv", "nociv", când vorbim despre mutatii sau maladii genetice. 

- mutatia care a afectat o singură genă dintre cele (multe) responsabile de productia de proteine (enzime) necesare sintezei de vitamina C (ca si a altor compusi) la om (si la alte primate) este "negativă" (letală sau invalidantă adică) în conditiile în care dieta individului nu contine o sursa alimentară (fructe, legume, etc.) de acid ascorbic, dar este complet "neutră" în conditiile unei diete ordinare, asa cum este aceea a primatelor actuale, omul inclusiv.

 - asa-numitul "thrifty genotype" care a scapat generatii la rând indivizii umani de moarte în perioadele de foamete, azi crează mari probleme de sănătate în conditiile abundentei alimentare, provocând maladii gen diabet tip 2, ateroscleroză, accident vascular cerebral, pe scurt un orizont de viata drastic redus.

Dar Simmons, care e un maestru al jumătătilor de adevăr (căci deh!are un os de ros…), ratează să-si informeze cititorii si de faptul că dacă e adevarat că probabilitatea de mutatie a unei gene este, într-adevăr, mică d.p.d.v. statistic, cifric, mutatiile nu sunt deloc rare într-un organism si un individ, si cu atât mai putin la nivel de specie : desi rata de mutaţie variază amplu de la o genă la alta si functie de mediu, Jacques Monod estimează că, de ex., pentru populatia umană a anilor 1970 (3 miliarde de indivizi adică) la fiecare generatie se produc între 100 de miliarde si o mie de miliarde (adica "bilion" în rom. si fr.) de mutaţii :

"Un imens rezervor de variabilitate", ca sa-l citez exact pe nobelist ("Hazard si necesitate", Humanitas, Buc. 1991, p. 106/107).

Merită menţionat că aceste cifre sunt produse doar ţinând cont de "mutaţiile uşor decelabile" (care produc deci boli genetice), nu si de cele mult mai numeroase, care nu produc nici un efect notabil si asta din varii motive : în primul rând, partea codantă de proteine (adică care e si transcrisă si tradusă) a ADN-ului e doar o fractiune, aprox. 2 procente din total. La rândul lor, din aceste ~ 2 procente doar o parte sunt baze ale căror codoni codează enzime (sunt identificate doar 3000 de enzime), restul fiind alte tipuri de proteine, gen anticorpi, hormoni, neurotransmitători (sau mai exact peptide active neurologic), proteine cu rol de structură, dintre care destule sunt mult mai putin susceptibile de a produce efecte grave dacă au suferit o mutatie. Apoi o enzimă are la rândul ei doar anumite situri active de care depinde functia acesteia, astfel că adesea doar mutatiile intervenite în zone codante ale aminoacizilor din aceste situri active au efecte functionale. Ca să nu mai luăm în calcul faptul că din start 70 la sută dintre mutatiile punctuale intervenite pe baza a 3-a din orice codon, produce sinonomie, adică absolut nici un efect ("silent mutations" sunt inofensive cât timp se produc oriunde pe exon, mai putin pe scurtele secvente numite "splicing enhancer", sau, rareori si cu efecte insignifiante, pe zonele cu functie în modul de pliere al ARN-ului mesager (stem-loop)), ori, logic, avem o treime dintre baze care sunt în pozitia a treia din codoni, astfel încât practic aproape una din patru mutatii punctuale n-are nici un efect, codonul rezultant corespunzând aceluiasi aminoacid ca acela dinaintea mutatiei, asta datorindu-se redundantei specifice codului genetic (aproape toti aminoacizii biologici sunt specificati de mai mult de un codon, fapt care denotă dealtfel originea lui naturală). Dar cum spuneam si mai sus, masic vorbind, într-un organism proteinele structurale, atat cele celulare cât si tisulare (formează matricea extracelulară) sunt grosul, ori la acestea mutatiile au întotdeauna un impact mai redus decât e cazul cu proteinele alosterice. 

Atunci când vorbim despre organisme mai simple dar mai numeroase (bacteriile de exemplu), se consideră ca "orice mutatie dată este prezentă la 10, 100 sau o mie de exemplare în fiece mililitru de mediu care contine astfel de organisme." ("Hazard si necesitate", Humanitas, Buc. 1991, p. 106/107).

Studii recente au arătat ca una din fiecare "batch" de 200 de gene din totalul genomului uman (evaluat la aprox. 20 000 de gene), poate suferi o mutatie care sa ducă la modificarea compozitiei lantului de aminoacizi al proteinei codate (practic ducând astfel la sintetizarea unei alte proteine), si că gena asta poate fi chiar facută nefunctională, inactivată (adusă adică în starea în care nu mai sintetizează nici un fel de proteină sau acid nucleic), si totusi indivizii ale căror celule au aceste aprox. 100 de gene mutate sau nefunctionale, adica vreo 5 la suta din genom, sunt sanatosi. Astfel, fiecare individ e purtatorul a câtorva zeci de mutatii de acest gen. (Wellcome Trust Sanger Institute Press Releases: 5th February 2009, articolul "The nonsense in our genes - One in 200 genes superfluous" la adresa :  http://www.sanger.ac.uk/Info/Press/2009/090205.shtml  ) 

Tot asa, e bine cunoscut faptul că există o multitudine de aberatii genetice de tipul stergerii unor lungi portiuni ai cromozomilor din genomul fiecărui individ (un tip de "copy number variation" (CNV), adică), si totusi adesea (dar nu si întotdeauna) asta nu produce nici o maladie : Stephen Scherer, genetician la Hospital for Sick Children din Toronto, care a găsit că în medie la fiecare individ există 12 astfel de CNV-uri de dimensiuni mai mari sau egale cu 20 000 de baze (studii ulterioare de mai bună rezolutie au găsit 47 astfel de CNVuri/individ), spunea: "People always thought, as did we, that these large changes in DNA were always associated with disease." Dacă se trec în revistă CNVurile mai mari sau egale cu 500 de baze, atunci, în medie, fiecare individ are 1000 astfel de "lipsuri" sau "adausuri".

E fapt stiut că biologii au "scrapat" genele unor bacterii până când acestea din urmă au rămas cu doar vreo 50, si se purtau bine sănătoase doar cu atât, în timp ce virusi complecsi gen mimivirus contin peste o mie de gene, ori virusii sunt momentan considerati a nu fi vii (în măsura în care poti să-i cristalizezi ca pe sarea de bucătărie sau orice altă chimicală (un fel de-a spune, căci nu e chiar asa simplu procesul)). 

La pagina 262, Simmons afirmă, vorbind despre evolutia rezistentei la antibiotice la bacterii :

"Does the fact that the most bacteria can go from a single microbe to more than 10 millions clones in 24 hours play a role?"

Intrebare cel putin naivă si inutilă : evident că rata mare de reproducere joacă un rol când vorbim despre bacterii, însă la speciile mai complexe (precum omul, de ex.), asta e compensat de dimensiunea crescută a genomului, deci si a probabilitătii ca o mutatie să survină, basca faptul că desi organismele superioare nu sunt reprezentate în termeni de număr de exemplare prin miliarde de miliarde, ele sunt nu rareori miliarde totusi ; tot asa, complexitatea sistemului de sinteză a proteinelor face ca rata de mutatie să fie mai mare în cazul acestor organisme complexe decât în cazul celor mai simple (precum bacteriile) - Britannica dixit :

"Mutation rates are generally lower in bacteria and other microorganisms than in more complex species. In humans and other multicellular organisms, the rate typically ranges from about 1 per 100,000 to 1 per 1,000,000 gametes. There is, however, considerable variation from gene to gene as well as from organism to organism. Although mutation rates are low, new mutants appear continuously in nature, because there are many individuals in every species and many gene loci in every individual. The process of mutation provides each generation with many new genetic variations. Thus, it is not surprising to see that, when new environmental challenges arise, species are able to adapt to them." (Britannica Encyclopaedia, Evolution theory, page 21 of 73). 

E amuzant să observi apoi cum formula "darwinistii", cu rol de etichetă de adversitate creationistă, e eufemismul prin care autorul desemnează biologii sau mai exact biologia, care ca orice stiintă e o afacere de intersubiectivitate controlată, existând în orice moment o opinie majoritară care se impune în urma luptei dintre interpretări ; nu trebuie uitat în această privintă faptul important că savantii sunt totusi pusi de acord asupra criteriilor si metodelor de urmat. La aceeasi pagină Simmons scrie :

 "In an effort to bring light to the theory of evolution, modern science has brought many shades of darkness."

 Nu stiu ce înseamnă exact pentru Simmons "shades of darkness", însă dacă asta echivalează cu noi necunoscute aduse de adâncirea cercetărilor într-un domeniu, observaţia e cât se poate de trivială ; e foarte probabil că doar ptr. lectoratul tradiţional al scribărelilor creaţioniste, observaţia asta să poată avea vreo semnificaţie antievoluţionistă sau antistiinţifică ; oricum ar fi perceput faptul ăsta banal de către creaţionisti, în măsura în care În general în stiinţă orice avans aduce cu el o cantitate importantă de noi întrebări, observaţia rămâne în spectrul normalului pentru cineva care nu e tarat de fundamentalism religios :

 «La science n'est pas une collection de dogmes rigides ; ce que nous appelons vérité scientifique est constamment révisé, questionné, raffiné», confirme Michael Duff, spécialiste de physique théorique à l'université du Michigan. «C'est assez irritant d'entendre des fondamentalistes accuser les scientifiques d'être arc-boutés sur leurs opinions alors que c'est généralement l'inverse. En tant que scientifique, on sait que chaque nouvelle découverte posera plus de questions qu'il n'y en avait au départ, et qu'il faut toujours être prêt à mettre en doute ce que l'on croyait exact, toujours se rappeler qu'on en sait en définitive bien peu. La science est une activité très humble, oui, une activité qui exige beaucoup d'humilité.» (Natalie Angier, PCS, p. 28).  

«Nous sommes là à chercher de nouveaux motifs, de nouvelles lois, de nouveaux principes, de nouvelles incertitudes, dit Andy Ingersoll, astronome à Caltech, et pendant que nous observons, que nous découvrons de nouvelles choses, nous débattons de ce que nous voyons. Nous exprimons la diversité de nos opinions, nous articulons parfois si fortement nos divergences que le public peut s'en trouver désorienté. La science ne peut-elle donc répondre à aucune question ? Eh bien, si, nous pouvons finir par atteindre un consensus sur un problème donné, mais quand nous y arrivons, nous sommes déjà aux prises avec l'incertitude suivante, l'inconnue suivante. On ne s'attarde pas.» (Natalie Angier, PCS, p. 51). 

 Pretenţia că stiinţa sau cercetarea ar trebui să epuizeze urgent toate necunoscutele si enigmele (creaţionistii sunt pesemne încă la vârsta miracolelor…), ca si ideea că ar mai fi nevoie să mai fie adusă "lumină" în chestiunea teoriei evoluţiei e infantilă : fiind o treorie stiinţifică, aceasta poate fi eventual respinsă de noi date sau teste, până atunci ea fiind totusi pe deplin o "teorie stiinţifică", adică pe scurt "o ipoteză deja testată si confirmată" ; ideea absurdă că dacă nu explică tot, teoria evolutiei nu explică nimic sau ca e falsă, ţine de un mod de gândire de care în mod normal doar studiile liceale trebuiau deja să-l lecuiască pe Simmons si pe cei ca el (până la urmă e o tragedie că toată cultura noastră generală obligatorie si formală se încheie odată cu liceul, si că primul lucru pe care îl uită tot gorobetele e exact aceasta porţiune din educaţie…) ; de altfel de-a lungul întregii lucrări, Simmons reia în mod repetat acest tip de eroare logică frecventă la creaţionisti, care zice că :

"dacă nu există încă o fosilă a unei specii de tranziţie de la "forma de viata A" la "forma de viata B", si nu există nici studii genetice care să pună în evidenţă tranziţia aceasta, asta înseamnă că teoria evoluţiei e falsă, sau măcar că e o religie."

Sofismul asta e numit în logica formală "inverse error" (pe măsură ce comentez cartea lui Simmons voi da exemple concrete, plus explicaţiile necesare în legătură cu această eroare logică); el denotă atât lipsa de logică a autorului cât si neînţelegerea modului de operare a metodei experimentale din stiinţe, în care teoriile se sprijină sau sunt dislocate de interprearea datelor deja existente, si nu pe baza unor "date" care nici măcar nu sunt încă disponibile… Ce nu se stie sau nu se explică nu poate fi în nici un fel relevant în legatură cu afirmaţiile unei teorii stiinţifice, care prin definiţie încorporează afirmaţii testate si confirmate de niste date experimentale disponibile.  

Practic Simmons confundă caracterul inerent limitat (fiind o tentativă de explicaţie, stiinţa e inductivă prin natură) al numărului de date care susţin si demonstrează justeţea unei idei sau teorii, cu ideea sau teoria în sine : atunci când treci strada "pe verde" presupunând (si spunând) că

"pe culoarea verde a semaforului, masinile nu te calcă când esti pe trecerea de  pietoni",

nu pretinzi că întotdeauna lucrurile se petrec întocmai (pentru simplul motiv că n-ai verificat toate trecerile de pietoni din lume, sau macar din Montreal, si nici toate instantele în care de la instalare, acestea au avut semaforul pe culoarea verde, si, între noi fie vorba, chiar dacă o faceai, constatai numai că ce afirmi e adevarat doar în sens "inductiv", "statistic", si nu în sensul absolut. 

Acelasi lucru cu teoriile în ştiinţă : ele nu pretind a fi adevarate decât în sensul şi limita datelor cunoscute până la acel moment, de aceea ele si ramân permanent si etern deschise unor noi teste care pot eventual să le respingă, dovedească "false", "partial adevarate" sau doar să le reconfirme ; pentru a-ti da seama de chestiile astea, dupa umila mea parere, nu-ti trebuie doctorate în logică...

Sofismul lui Simmons (si al creationistilor în general) este în acelasi timp si un exemplu de proastă utilizare a "argumentului din lipsa surselor/datelor" (care mai e numit si "ex silentio", sau "negative evidence"), care în mod competent utilizat e de altfel frecvent utilizat în stiinte. Cazurile legitime si ilegitime de utilizare ale acestui tip de argument sunt analizate în articolul profesorului canadian de logică Douglas Walton. Articolul poate fi citit mergând pe situl acestuia de pe serverele Universitatii din Winnipeg : "File of Fallacies - The Appeal to Ignorance, or Argumentum Ad Ignorantiam", Douglas Walton, Department of Philosophy. (   http://io.uwinnipeg.ca/~walton/papers%20in%20pdf/99ignorantiam.pdf   ).

Iată mai jos un citat care listează situatiile în care argumentul din lipsă este o eroare logică :

"1. FALLACIOUS CASES

At any rate, it is characteristic of many of the fallacious arguments from ignorance cited in the logic textbooks that they tend to be about UFO's, the existence of God, ghosts, the paranormal, and so forth - all subjects in which there is a verifiability problem in the sense that it would be hard to know what counts exactly as evidence either for or against the claim. The use of such examples imports many related, but complicated issues about verifiability and reproducibility of scientific evidence. In these cases, there are multiple logical faults involved, but the analysis given by Adler cites the main fault with them as arguments from ignorance. These are arguments that present no real evidence, but then use the claim of absence of counter-evidence to invite a hasty leap that has not been supported by the kind of evidence that should be required to secure acceptance. However they are analyzed, such arguments about ghosts and alien abductions are easy to classify as fallacious appeals to ignorance. But there are many other cases that are not so easy dismiss as fallacious."  

Prezentarea cazurilor ilegitime în articol continuă în text. Să vedem însă si cazurile legitime de utilizare ale "argumentului din lipsa datelor" ; expertul începe cu "exemplul pistolului găsit", pistol despre care nu stim dacă este sau nu încărcat, drept pentru care din motive de securitate si pragmatism, de prudentă, îl manipulăm considerând "din oficiu" a fi încărcat cât timp nu s-a făcut o verificare. Autorul scrie :

"In other cases, negative evidence, that is, the failure to find some anticipated evidence, does seem to count as a good reason for concluding that a proposition is likely to be true or false."

Si exemplifică cu cazul în care agenti ai politiei verifică dacă un individ "X" este sau nu infractor si în măsura în care nu găsesc probe care să dovedească că acesta este într-adevăr un infractor, individul este absolvit de suspiciunea care plana iniţial asupra lui, si asta pentru că oameni de specialitate si-au dat silinta de a gasi probe care să-l dovedească a fi vinovat dar n-au reuşit. Apoi el continuă si cu alte exemple în care argumentul din lipsă NU este o eroare logică, anume …în stiintă, mai exact exemplul istoriei : 

"3. USES OF THE ARGUMENT IN ACADEMIC DISCIPLINES

The type of negative argument considered above, whether we call it the "argumentum ad ignorantiam", or use one or another of various names for it, is a familiar form of argumentation in various academic disciplines. In history, this type of negative argumentation is called an "ex silentio argument". For example, it has been argued that the Romans did not award medals posthumously by citing negative evidence of such posthumous decorations (Maxfield, 1981). Decorations on tombstones and written writings record no evidence of decorations ever having been given to soldiers who died in battle. On the other hand, there are many cases of soldiers who survived who were given decorations. So, we could argue on negative grounds that, if such a practice had existed, it would probably have been reflected in some way in the existing evidence of the giving of awards. But, since there is no known single instance of such an award having been given, then, on the basis of an ex silentio argument, we can conclude that it appears plausible, generally, that the Romans did not award medals posthumously."

Ce desparte deci uzul legitim al "argumentului din lipsa datelor" de uzul nelegitim al aceluiasi argument este legat deci de evaluarea probabilitatii existentei datelor : în măsura în care se consideră de către experti că este probabil ca aceste date, dacă există, să fie posibil si si suficient de facil a fi identificate, neidentificarea lor conduce la concluzia inevitabilă că ele nu există, plus consecintele acestei situatii. Iată de ex. cum uzează de acest argument un istoric israelian contemporan (Israel Finkelstein) în lucrarea "The Bible Unearthed" (p.104-106) pe cazul istoricitătii povestii Exodului relatate de către textul sacru evreiesc :

"Dacă e să credem Biblia, evreii au parcurs de-a lungul si de-a latul desertul si înăltimile peninsulei Sinai, făcând tabere în tot felul de locuri, si asta TIMP DE 40 DE ANI. Admitând ca numărul refugiatilor (600 000 dupa Biblie) este exagerat de catre autorii Bibliei, si că de fapt numărul lor a fost mult mai redus, tot trebuiau să rămână dovezi arheologice de pe urma interminabilului lor periplu prin Sinai. Ori, cu exceptia vestigiilor fortăretelor egiptene de-a lungul coastei nordice, n-a fost găsită nici o alta urmă de tabară, asezare sau semn al unei oarecari ocupări datând din perioada lui Ramses al doilea, a predecesorilor lui sau a succesorilor lui imediati, nicaieri în Sinai. Si asta nu pentru ca n-au fost cautate! Explorări arheologice în toate regiunile peninsulei, înăltimile inclusiv, au fost întreprinse (mentionez aici că istoricul citat a fost directorul Insitutului de arheologie al Universitatii din Tel Aviv), dar ele n-au produs nici un rezultat pozitiv : nici un singur ciob, nici cea mai mică structură, nici cea mai mică urmă de locuire sau semn de campare !

Dar cum ar fi putut lăsa vreo urmă o bandă de vagabonzi evrei ?, vă veti întreba. 

Tehnicile moderne ale arheologiei permit să fie reperate urmele celor mai infime vestigii lăsate în urma lor de către vânătorii-culegatori sau de către păstorii nomazi din orice colt al lumii. Concluzia ca Exodul n-a avut loc la epoca atribuită de textul sacru si de maniera în care Biblia ni-l descrie apare irefutabilă de îndată ce examinam locurile unde copii lui Israel e de presupus să fi ridicat tabere în timpul peregrinărilor lor prin deşert. Un indiciu arheologic oarecare, dacă ar fi existat, ar fi trebuit să fi fost descoperit."

Dacă, din contră, se consideră că există motive serioase pentru care datele, deşi existente, să fie dificil de identificat, sau dacă se consideră că ele deşi au existat e probabil să fi fost deja distruse, să fi disparut deci, atunci lipsa lor, evident, nu conduce la concluzia că ele n-au existat niciodată. Acesta este si cazul fosilelor, care prin definiţie sunt niste excepţii. Lipsa lor azi nu conduce la concluzia că animalele care au existat la un moment dat, de fapt n-au existat (ceva mai jos, citez din articolul unui biolog care explică printre altele si de ce fosilele, în special când e vorba despre vieţuitoare mici sau fragile, sunt rare dacă nu complet inexistente).  

Referitor la exact această chestiune, în ultimul număr din SciAm (July 2009), în articolul intitulat "I want to believe" (pp.33-35), Michael Shermer scrie vorbind despre credinţa în OZN-uri si credintele nefondate în general :  

[…]; show us an alien spacecraft or an extraterrestrial body. Until then, keep searching and get back to us when you have something. Unfortunately for UFOlogists, scientists cannot accept as definitive proof of alien visitation such evidence as blurry photographs, grainy videos and anecdotes about spooky lights in the sky. Photographs and videos can be easily doctored, and lights in the sky have many prosaic explanations (aerial flares, lighted balloons, experimental aircraft, even Venus). Nor do government documents with redacted paragraphs count as evidence for ET contact, because we know that governments keep secrets for national security reasons. Terrestrial secrets do not equate to extraterrestrial cover-ups.

So many claims of this nature are based on negative evidence. That is, "if science cannot explain X, then your explanation for X is necessarily true." Not so. In science lots of mysteries are left unexplained until further evidence arises, and problems are often left unsolved until another day. I recall a mystery in cosmology in the early 1990s whereby it appeared that there were stars older than the universe itself - the daughter was older than the mother! Thinking that I might have a hot story to write about that, would reveal something deeply wrong with current cosmological models, I first queried California Institute of Technology cosmologist Kip S. Thorne, who assured me that the discrepancy was merely a problem in the current estimates of the age of the universe and that it would resolve itself in time with more data and better dating techniques. It did, as so many problems in science eventually do. In the meantime, it is okay to say "I don't know", "I'm not sure" and "Let's wait and see." 

To be fair, not all claims are subject to laboratory experiments a statistical tests. Many historical and inferential sciences require nuanced analyses of data and a convergence of evidence from multiple lines of inquiry that point to an unmistakable conclusion. Just as detectives employ the convergence of evidence technique to deduce who most likely committed a crime, scientists employ the method to determine the likeliest explanation for a particular phenomenon. Cosmologists reconstruct the history of the universe by integrating data from cosmology, astronomy, astrophysics, spectroscopy, general relativity and quantum mechanics. Geologists reconstruct the history of Earth through a convergence of evidence from geology, geophysics and geochemistry. Archaeologists piece together the history of a civilization from pollen grains, kitchen middens, pot-shards, tools, works of art, written sources and other site-specific artifacts. Climate scientists prove anthropogenic global warming from the environmental sciences, planetary geology, geophysics, glaciology, meteorology, chemistry, biology, ecology, among other disciplines. Evolutionary biologists uncover the history of life on Earth from geology, paleontology, botany, zoology, biogeography, comparative anatomy and physiology, genetics, and so on.

Once an inferential or historical science is well established through the accumulation of positive evidence, however, it is just as sound as a laboratory or experimental science. For creationists to disprove evolution, for example, they need to unravel all these independent lines of evidence as well as construct a rival theory that can explain them better than the theory of evolution. They have not, instead employing only negative evidence in the form of "if evolutionary biologists cannot present a natural explanation of X, then a supernatural explanation of X must be true."  

In alt loc în lucrare (p. 263), Simmons susţine o altă idee falsă :

"Until Darwin's ideas are fully proven, and so far none are, they remain faith issue."

Ori la "teoria evolutiei" nu mai e nimic de "dovedit", cât timp ea este o teorie, care prin însăsi definitia ei în stiintă e o ipoteză demonstrată ; iată cum articulează ideea asta un document al "Academiei Americane de Stiinţe" (N.A.S.) :

"Some scientific explanations are so well established that no new evidence is likely to alter them. The explanation becomes a scientific theory. In everyday language a theory means a hunch or speculation. Not so in science. In science, the word theory refers to a comprehensive explanation of an important feature of nature that is supported by many facts gathered over time. Theories also allow scientists to make predictions about as yet unobserved phenomena. A good example is the theory of gravity. After hundreds of years of observation and experiment, the basic facts of gravity are understood. The theory of gravity is an explanation of those basic facts. Scientists then use the theory to make predictions about how gravity will function in different circumstances. Such predictions have been verified in countless experiments, further confirming the theory. Evolution stands on an equally solid foundation of observation, experiment, and confirming evidence."

(  http://books.nap.edu/openbook.php?record_id=11876&page=R9 

http://www.nap.edu/nap-cgi/execsumm.cgi?record_id=11876  )

Dar nu e deloc obligatoriu să ne referim la documente americane (N.A.S.), fie ele si ale academiilor, pentru doar atât lucru, căci în literatura stiinţifică românească ideea apare suficient de clar ; de ex. la Neniţescu, care si el spunea acelasi lucru în 1949 (si continuu de atunci în cele (cel putin) 5 editii ale "Chimiei" sale, ultima pe care o detin fiind din 1985) :

"Când o ipoteză este verificată printr-un număr mare de observatii sau măsuratori, prin reproducerea multor cazuri particulare, ea este denumita lege a naturii. Legile naturii sau ipotezele se reduc de multe ori la simple descrieri ale unui fenomen sau stabilesc o relatie cantitativă între două mărimi măsurabile. Când o ipoteză statorniceste corelatii între fenomene la un grad de abstractizare mai avansat, se vorbeste despre o teorie. Multe legi ale naturii sau teorii sunt aproximative sau sunt valabile numai în anumite conditii. Legile gazelor asa-numite "ideale" se verifică numai la presiuni joase si temperaturi înalte; în alte conditii, gazele reale se abat uneori mult de la aceste legi. Legea conservarii masei este valabilă numai în cazul fenomenelor decurgând cu variatii relativ mici de energie (de ex. în reactiile chimice, nu însă în procesele în care variatiile de energie sunt mari (ca în reactiile nucleare). Legile lui Newton redau cu mare exactitate miscarile corpurilor animate cu viteze relativ mici, cum sunt vehiculele sau planetele, dar nu se mai aplică exact în cazul vitezelor foarte mari, apropiate de viteza luminii; în cazul acestor viteze sunt valabile ecuatiile bazate pe teoria relativitatii a lui Einstein. In general, legile si teoriile sunt valabile numai în limitele faptelor observate pe care sunt destinate să le descrie, să le generalizeze sau interpreteze. Atunci când ele sunt extinse la fapte sau observatii noi, teoriile necesită de multe ori completări sau chiar revizii fundamentale. In noua lor formă, teoriile pot inspira noi observatii sau experiente, stiinta dezvoltându-se astfel neîncetat."  ("Chimie generală", C.D. Nenitescu, Ed. didactică si pedagogică, p.14-16). 

La aceeasi pagina (263) Simmons sugerează că "ideile lui Darwin" (teoria evolutiei ???) pentru "darwinisti" sunt "o chestiune de credintă" ; asta cu toate că la altă pagină tot el declara că atât selectia naturală cât si mutatiile sunt totusi realitati. La p. 270 afirma :

"Survival of the fittest, […], adaptations, […], genetic variations, […], can be consequences of Intelligent Design."

Nu e singurul loc unde autorul lasă o aparenţă de autocontradicţie ; în realitate el e gata să accepte toate mecanismele prin care are loc evolutia înlăuntrul speciei, dar nu si de la o specie la alta, desi nu e în stare să emită nici o obiectie care să explice de ce ceea ce e valabil într-un caz, nu mai e valabil în altul.

Asta e vechea discutie a distinctiei între o evolutie ("microevolutia") acceptabilă adeptilor mitului biblic al creatiei pentru ca nu-l contrazice, si o altă evolutie ("macroevolutia") care contrazice mitul biblic, desi biologic distinctia e doar de ordin categorial, sistematic, si nu în termeni de mod de producere : mecanismele sunt aceleaşi.  Cât timp ele există si sunt acceptate ca atare chiar de către creationisti, nu mai poate fi invocată distinctia între micro- si macro-evolutie, dacă nu se demonstrează si explică de ce acestea n-ar actiona prin actiune cumulativă pentru a produce noi specii. Asta pentru simplul motiv că dacă consideri un timp suficient lung si un spatiu geografic suficient mare, formele de viata formează un continuu care nu permite încadrarea rigidă a naturii într-un concept ca acela de "specie", conceptul în sine fiind de aceea unul vag. De aceea biologii nu fac o astfel de distinctie efectivă, pentru ei aceleasi mecanisme care sunt responsabile de variatia intraspecie fiind responsabile si de variatia interspecii, conceptul foarte vag de "specie" neputând deveni o limită a actiunii acestor mecanisme. Astfel, fenomenele produse în "inelul de specii" ("ring species", sau "anneau d'espèces") sunt dovada irefutabilă că nu poti trasa o granită care să despartă o zonă unde varietatea e explicată prin mecanismele de descendentă cu modificare si o alta în care ea s-ar explica altfel (si încă cum ? doar postulând fiinte imaginare ?). 

Orice discurs creationist pe tema asta se bazează, ca si acela al lui Simmons, pe confuzia între conceptul popular de "specie", care e superficial până la naivitate, si conceptul stiintific, care dacă si el e inevitabil vag, ba chiar suportă multiple definitii, tine măcar seama de întregul set de diferente dintre specii (vedeti mai jos, acolo unde dau citat din autorii Devillers si Chaline). Astfel există o definitie a speciei care implică criterii morfologice si o altă definitie care implică măsura variatiei genetice si interfertilitatea (sau "interfecunditatea"). Simmons, ca si alti creationisti, îsi închipuie în mod eronat că diferentele între o specie (definită morfologic) si o alta, sunt importante, uitând că înlăuntrul speciilor (definite morfologic) există nu rareori diferente chiar mai mari decât între specii ; asta arată limitele definitiei morfologice a speciei si fragilitatea conceptului asa cum îl înţeleg profanii, creaţionistii inclusiv. De aceea biologii preferă celălalt criteriu, anume cel al interfertilităţii, care desi are si el limitările lui importante, e totusi în cele mai multe situaţii satisfăcător. Iată un citat care lămureste de ce criteriul morfologic, pe care se bazează conceptul popular si creaţionist de specie, e cât se poate de fragil si inutil :  

"Darwin élevait de nombreuses variétés de pigeons et, recevant Lyell en visite en avril 1856, il lui en montra une quinzaine, suffisamment différentes pour qu'on puisse les ranger «dans une quinzaine d'espèces et trois genres, en s' en tenant aux normes de classement des meilleurs ornithologues.» La diversité des chiens (Canis familiaris) est tout aussi grande. Pour la plupart des observateurs, les différences entre des formes extrêmes, comme le pékinois et le St-Bernard est bien plus grande que celles qui distinguent, dans la nature, deux espèces comme un loup et un chacal, ou même deux genres, comme un loup et le lycaon (Lycaon pictus). Pourtant, tous les chiens sont interféconds et appartiennent à la même espèce biologique."  (citat din Mark Ridley, lucrarea "Evolution", Blackwell Scientific Publications Ltd., 1996, p. 47.).  

Dacă prezinti unui om obisnuit fotografii de câini, sacali si hiene, acesta în 9 încercări din 10 nu va fi capabil să identifice corect specia, si asta tocmai pentru ca elementele de morfologie superficială pe baza cărora îsi întemeiază conceptul naiv, intuitiv, de specie, sunt insuficiente. Din păcate astea sunt si "cunostintele" Bibliei si "biblioţilor" în materie de biologie si specii, fiind fapt notoriu că aceasta contine o serie de confuzii în materie de specii si fenomene ale lumii vii. Doar că nu ăsta e subiectul de discutat aici, poate altă dată...  

Intr-o altă lucrare ("La Théorie de l'évolution - Etat de la question à la lumière des connaissances scientifiques actuelles", Charles Devillers si Jean Chaline, Ed. Bordas, Paris 1989, p. 130), niste biologi recunoscuti (unul fiind autor de manuale universitare si director la C.N.R.S., iar celălalt profesor universitar specializat în anatomie comparată) scriu :

"Un exemple très schématique de relation de parenté, le cladogramme du poisson, du dipneuste et de la vache : Il souligne les différences de conception à la base des classifications. Le dipneuste (au  milieu du dessin) qui  ressemble  beaucoup morphologiquement au poisson (le saumon) par la présence d'écaillés, de nageoires, etc., était placé dans la classe des Poissons. En fait le dipneuste partage avec les Vertébrés tétrapodes (la vache) de nombreux caractères dérivés et évolués (narines internes, cœur à deux oreillettes séparées, etc.). Si ces caractères sont bien dérivés d'un ancêtre commun, cela signifie que les dipneustes sont plus apparentés aux Vertébrés tétrapodes qu'aux Poissons. Le systématicien cladiste classera donc les dipneustes avec les Vertébrés tétrapodes dans un groupe des Choanata (possédant des narines internes) qui réunit les descendants issus d'un ancêtre commun ; ce groupe est dit monophylétique. Le groupe des poissons qui rassemble poissons et dipneustes en raison de ressemblances morphologiques superficielles dues à des convergences est qualifié de paraphylétique (d'après P. Janvier, P. Tassy et H. Thomas)".  

Exemplul acesta arată cât de relativă poate fi percepţia noastră despre înrudiri si cât de derutantă poate fi definiţia morfologică (numită si "tipologică") a speciei : elementele morfologice superficiale comune se datorează unei convergenţe datorate condiţiilor de mediu, în timp ce elementele morfologice comune pe care doar un specialist în anatomie comparată le poate observa, denotă înrudirile.   

Referitor la faptul ca întrucât nici un biolog n-a putut asista sau reproduce formarea unui organism puternic diferit de stramosii lui, fapt care obligă la extrapolarea efectului mutatiilor de la o generatie la alta sau de la câteva generatii la acela produs de catre mii de generatii, se poate spune că biologia, ca multe alte stiinte (printre care si fizica) îsi bazează teoriile pe observatii care adesea sunt indirecte, în măsura în care trecutul (timpul), macrocosmosul si microcosmosul nu pot se pot constitui în mărturii si surse de date decât de manieră indirectă. Biologii nu fac nimic special procedând astfel, practica asta (de exemplu extrapolarea observatiilor făcute într-un termen scurt de timp pe durate mai lungi) fiind curentă si în alte discipline stiintifice : 

"À l'intérieur d'une même espèce, les formes extrêmes peuvent différer entre elles autant que des espèces distinctes et, dans la nature comme au laboratoire, des espèces peuvent évoluer en des formes très différentes de leur point de départ. Cependant, il est manifestement impossible d'observer d'une manière aussi directe la totalité de l'évolution qui a mené, en quelques milliards d'années, d'un ancêtre commun unicellulaire à la diversité des êtres vivants actuels. L'expé­rience collective des hommes ne pourrait y suffire.

Passer d'observations à court terme, comme celles sur les papillons de nuit, les chiens ou les salamandres, à l'histoire globale des êtres vivants, c'est passer de l'observation à l'inférence. On peut imaginer, par extrapolation, que si les processus à petite échelle que nous avons vus se continuaient pendant des durées suffisam­ment longues, ils pourraient avoir produit la diversité des êtres vivants actuels. Cette méthode de raisonnement est appelée le principe des causes actuelles. Dans un sens très modeste, ce principe signifie simplement que des processus observés par l'homme peuvent avoir opéré également en son absence. Mais ce principe a également un contenu plus controversé : que les processus observables actuellement peuvent aussi, par leur extension sur de longues périodes, expliquer l'évolution de la Terre et des êtres vivants qu'elle porte. Dans une telle conception, les processus que nous voyons à l'oeuvre dans l'évolution des papillons ou des salamandres seraient a la base de celle de tous les êtres vivants.

Le principe des causes actuelles n'est pas propre à l'étude de l'évolution biologique : on l'utilise aussi bien en géologie historique, pour expliquer, par exemple, la formation d'un canyon profond par l'action persistante de l'érosion telle qu'elle se manifeste pour tous les cours d'eau.

On confond parfois le principe des causes actuelles avec une hypothèse qui voudrait que les causes aient agi à une vitesse constante au cours des âges. Nous verrons, au chapitre 20 que la vitesse de l'évolution n'est pas constante. Dire que le creusement d'un canyon est dû a l'érosion par la rivière n'équivaut pas à attribuer une vitesse quelconque à cette érosion.

On pourrait arguer que des différences peuvent être aussi bien qualitatives que quantitatives. Par exemple, beaucoup de créationnistes croient que l'évolution peut opérer au sein d'une espèce, mais est incapable de produire une espèce nouvelle. Ils s'appuient sur la conviction que les différences spécifiques ne sont pas simplement une amplification des différences interindividuelles. Cet argument, nous l'avons vu, ne tient pas. À

propos des salamandres de Californie, nous avons vu le continuum croissant que constituent d'abord les petites variations interindividuelles des salamandres en un endroit, ensuite, les variations régionales des populations et, enfin, les différences interspécifiques. À l'intérieur d'un tel continuum, on ne peut pas limiter l'application du principe des causes actuelles sans le faire de manière arbitraire : en quelque point que l'on place une limite, les différences qu'elle symbolise seraient semblables aux variations juste en deçà et juste au delà de la limite elle-même.

Une position semblable à celle de ces créationnistes est parfois défendue à propos de catégories taxonomiques supérieures à l'espèce. On entend dire, par exemple, que l'évolu­tion n'est possible qu 'au sein de « types » bien définis (en entendant par « type » des catégories comme « chats », « chiens », ou même « oiseaux » ou « mammifères »). Nous pouvons dévelop­per ici le même argument qu'à propos des espèces. Les divisions des êtres vivants en « types » discrets ne sont évidentes que si nous limitons notre observation à un point de l'espace et du temps ; une vision plus ample estompe cette impression. La paléontologie nous apporte un ensemble continu de fossiles intermédiaires entre les reptiles et les mammifères, effaçant par là l'impression que les mammifères constituent un « type » distinct (section 21.1) ; de même, l'Archaeopteryx contredit la notion d'un « type oiseau » et nous pourrions citer de nombreux autres exemples.

En règle générale, celui qui défend l'idée qu'à un niveau donné de la hiérarchie taxonomique s'instaurent des différences qualitatives, peut s'attendre à ce type de contre-argumentation. À condition de considérer un échantillon de spécimens suffisamment étendu dans le temps et dans l'espace, l'idée s'impose qu'il existe une variation organique continue, depuis la plus petite différence entre deux jumeaux, jusqu'à l'histoire complète des êtres vivants.

Cependant, les arguments en faveur de la réalité de l'évolution ne se réduisent pas à des observations à petite échelle et au principe des causes actuelles. D'autres arguments, qui nous viennent, d'une part, de certaines similitudes entre espèces, d'autre part, de la paléontologie, suggèrent, eux aussi, que tous les êtres vivants descendent d'un ancêtre commun." ("Evolution", Ridley, Chapitre 3, pp.50/51).  

Merită retinut din pasaj că existenta inelului de specii ("ring species", "anneau d'espèces") demonstrează în mod practic si direct că diferentele intraspecifice (din interiorul unei specii) se pot acumula până la a deveni interspecifice (între specii). Cum merită retinut si exemplul geologic oferit de Ridley, acela al canionului format de eroziunea lentă si graduală produsă de curgerea apei, în care intervine la nivel de explicatie acelasi mod de lucru prin extrapolare ca si în biologie. În lucrarea lui Sober găsim un pasaj în care acesta explică cum observatii la o anumită scară justifică concluziile trase pe baza unor alte observatii la altă scară :

"When Galileo pointed his telescope at Jupiter and claimed to see that it has four moons, what basis did he have for thinking that his telescope provided reliable evidence about that distant state of affairs?

On the face of it, he had no inductive justification for this confidence, since no one had checked claims made about celestial objects by traveling to the heavens and directly observing whether those claims were in fact correct. This skeptical remark resembles Philo's comment that we have never journeyed to distant worlds and seen intelligent designers making them. The proper reply is that even though Galileo could not cite the testimony of space travelers, he did have sampling evidence of another kind. Galileo trained his telescope on distant buildings and on ships coming over the horizon that appeared to be heading for land; he then sent his assistants to check whether the buildings and the ships entering port really had the features he thought he saw. In this way, Galileo accumulated evidence that distance does not matter. Of course, objects that are very far away may fail to produce any telescopic image at all; but when they do so, the probability that the image is veridical does not depend on how far away the seen object is. This was the basis for Galileo's claim that a telescope trained on Jupiter provides reliable information that the planet has moons (Kitcher 1993, 2001)." (citatul meu din Sober, p.176).  

Si dintr-o altă lucrare un alt exemplu care demonstrează justetea extrapolării de la micro- la macroevolutie, arătând că senzatia de stabilitate a formelor organismelor sau speciilor este doar o iluzie (exemplu furnizat de către John Gribbin, anume "exemplul grămezii de nisip" ("the sandpile analogy") ; iată mai jos un scurt pasaj dintr-un capitol pe care îl reiau mai încolo într-un citat mai amplu decât aici :

"The sandpile analogy helps to make this clear. When the sandpile is in a self-organized critical state, it experiences sudden landslides, in­terspersed by longer intervals of relative calm, while the sand grains are building up. But each sand grain is always subject to the same laws of physics - Newton's laws of motion, friction, gravity, and so on. There is no fundamental difference between the two situations, except one of time scale. If grains are dropped on the pile every second, but you only look at the sandpile every half hour, it will never look the same twice and will appear to be in a constant state of change. If you look at it every microsecond, almost every time you look you will see the sand grains in almost exactly the same positions they were in the last time you looked, and you will think that the pile only changes gradually." (John Gribbin, "Deep Simplicity - Bringing Order To Chaos And Complexity", Random House, N.Y. 2005, p.203).

Personal n-am nimic contra religiei sau religiosilor ; ce mi se pare uneori plictisitor sau trist e doar fundamentalismul religios ( numit si "integrism" sau lectura "literală", "în sens prim", al textului sacru), si asta doar atunci când acestia se apucă de prozelitism cu mai multă patimă decât e decent si comod pentru cei din jur ; recunosc că mi se pare într-un fel ridicul si uneori iritant să văd prostia militantă la lucru… De aceea măcar uneori merită combătută lipsa asta de modestie si luciditate a fundamentalistilor ; când vorbesc aici de "luciditate" mă refer la acea luciditate elementară, care lipseste bigotilor dar care e totusi o mare calitate frecvent de întâlnit la omul simplu ; om simplu care stie să facă diferenta între credintă si stiintă, între "ce crede lumea" si "ce se stie de către savanti".

Evident, diferenta între "ce se stie" si "ce se crede" e până la urmă doar una de grad, nu de natură, căci niciuna dintre ele nu e infailibilă, dar fie si diferenta asta de grad e suficientă ca să justifice atitudinea lucidă de a le distinge, si fără să am pretentia de a stii adevărul în această chestiune, am totusi impresia ca omul acela simplu dar lucid realizează si el foarte bine că nici stiinta nu e detinătoarea adevărului pur, dar consideră probabil că măcar e mai de încredere ce zic savantii decât popii; experienta individuală si a comunitătii are un rol în privinta asta. Dacă n-ar exista această diferentă, am învăta la scoală cosmogonia lui Hesiod pe post de teorie în manualul de fizică.

Discipolii, se zice, l-au întrebat odată pe Confucius daca "cerul religiilor" există ; acesta bătu cu toiagul în pamânt si răspunse că "pamântul există". Cei care pretind că stiu că există "designeri" (designerul lui Simmons este în mod evident "Dumnezeu" din crestinism, un zeu asiatic mostenit de la iudaism, asa cum de altfel autorul o admite la p. 20 în lucrare), zei si dumnezei, îngeri si demoni, au după mine alura incomodă de înfumurati. Când acestia îsi mai si predică cu insistentă tezele astea bazate pe simple povesti initial orale si altora, mai ales publicând cărti ce se vor refutări ale… stiintei, devin de-a dreptul ridiculi.

Zicând asta iar îmi aduc aminte de "omul simplu" care primeste si acceptă credinta ancestrală cu toate bâlbele si lipsurile ei, dar care totusi se multumeste s-o prefere doar intuitiv, fie si atunci când omul ăsta simplu a trecut printr-o brumă de scoală (care explică că multe din afirmatiile religiilor sunt fie false logic, fie inexacte faptic, fie si una si cealaltă), fără a avea totusi pretentia de a putea să-si sustină altfel decât la nivelul ăsta, adică pe "gut feeling", preferinta…

Nu mă întelegeti gresit : ce sustin aici nu se vrea a fi un elogiu adus ignorantei, ci lucidităii : când te apuci să negi ceea ce majoritatea savantilor considera just, e bine s-o faci responsabil, nu de maniera încât sa rîdă de tine si profanii, cum din păcate se întâmplă aici cu Simmons...

Să nu uităm cu cine avem de-a face : Simmons e un "toubib" care n-a reusit să publice în vietisoara lui nici măcar un singur articol stiintific (stiinta se construieste, bănuiesc că stiti deja, în revistele de specialitate dotate cu comitet de revizie ("peer review"), fiind deci o afacere de verificare si testare repetată a datelor si concluziilor (afirmatiilor) unui cercetător (sau unor cercetatori) ; sistemul nu e infailibil, evident, însă e în orice caz ceva mai mult decât o editură religioasă publicând o carte de propagandă religioasă…) care să-i demonstreze afirmatiile si credintele, credinte pe care le vinde totusi publicului larg ca "monedă forte".

Simmons n-a scris niciodată nici măcar o singură lucrare stiintifică care să-i demonstreze, sau măcar să încerce să-i demonstreze, afirmatiile si credintele pe care le vinde totusi cu atâta emfază publicului larg (pentru că ignorant), si asta pentru simplul fapt ca aceste argumente dacă tin la "gorobetele" de duzină care prizează tipul asta de "literatură", ele nu pot stârni decât eventual rîsul sau dezgustul, după situatie si individ, printre savanti… 

Cum stiti cu sigurantă, în 99 la sută dintre cazuri nu e suficent să termini o facultate ca să poti pretinde că ai statura de a corecta specialistii unei discipline ; când termini niste studii universitare, si când studiile astea mai sunt si "pe lângă" disciplina în care vrei să emiti opiniile critice, sau când nu desfăsori activitate stiintifică, de cercetare, în disciplina în care ai această simplă diplomă, esti doar la "un început de drum", dacă voiesti să faci stiintă si să fi relevant în stiintă. Valoarea unui savant se măsoară în rezultate : articole stiintifice scrise, idei novatoare, lucrări stiintifice sau măcar redactarea unor cursuri universitare (ceea ce în jargon studentesc se cheamă "textbook"). Dacă nu practici si produci rezultate de genul asta, e clar că mai des trebuie să te vadă lumea citind si muncind, decât predicându-ti "cunoasterea"... 

D'aia ziceam că până la urmă si asta e o calitate, umilitatea de a nu voi să demolezi biologia cu ciocanelu' de încercat reflexele la babe, si să nu-ti închipui că esti tu mai destept decât zeci de academicieni si mii de profesori universitari.  

Să mai explic de ce stau lucrurile asa ? Trebuie oare să susţin tocmai în faţa voastră faptul că toti cei care trec printr-o facultate, mai ales în măsura în care nu duc o activitate de cercetare în domeniul în care s-au pregătit, în timp (si adesea un timp foarte scurt!) pierd cea mai mare parte din cunoştinţele dobândite în anii de studiu ?  Chestia asta se poate demonstra oricând si oricui ar pretinde contrariul, încropind asa pe genunchi, un mic "test" al cunoştintelor de bază. Stau deci la dispoziţia cui vrea să încerce. Când au fost tentate astfel de teste printre studentii universitătilor americane (dintre care multe sunt cotate a fi cele mai bune din lume !) ele au demonstrat că majoritatea studenţilor reiau aceleasi idei intuitive simple si false pe care le emit şi analfabetii în judecăţile lor (sunt numeroasele lucrările care demonstrează ineficienta lamentabilă a şcolii de azi în lupta contra acestor tendinţe general-umane adânc ancorate în psihismul speciei si care fac ca statistic cei mai mulţi dintre noi să fim niste dobitoci desăvârşiţi după ce ieşim totuşi din şcoli "grele" si lungi ; pentru curiosi câteva astfel de exemple sunt citate în "Cursul Scurt de Stiinţe" al recunoscutei ziariste de ştiintă americane Natalie Angier, autor din a cărui altă lucrare am citat deja ceva mai sus ; un alt exemplu e ilustrat de articolul lui James Williams ("lecturer in science education at the University of Sussex") publicat în numărul din octombrie 2008 al revistei "The Scientist", la p. 29, sub numele "What Makes Science 'Science' ? - Trainee teachers don't have a clue, and most scientists probably don't either. That's bad news". 

"Profesorul profesorilor" a interogat astfel timp de 2 ani studentii, si a constatat că absolventii dintr-un larg evantai de discipline si provenind de la o multitudine de universităti din Marea Britanie si din toată lumea, nu cunosc pur si simplu sensul unor termeni simplii dar de mare importantă când e să întelegi "ce e si cum se face ştiinţa ?" Autorul se întreabă retoric "cum e de aşteptat ca acesti profesori să predea la rândul lor ştiinţa copiilor, pentru ca acestia din urmă să devină niste cetăţeni "alfabetizaţi dpdv ştiintific" ?" Autorul se întreabă de asemenea : "Cu astfel de profesori, cum ar putea elevii desluşi diferenţele care despart stiinţa de pseudostiinţă ?  El spune : "The results show a lack of understanding of what scientific theories and laws are. And the nature of a "fact" in science was not commonly understood, whith only 11 % defining a fact as evidence or data." Studiul arată că aproape unul din 4 profesori n-a reuşit să dea o definiţie cât de cât acceptabilă "teoriei", exemplele din articol ilustrând o dată în plus forţa clişeelor populare asupra unor minţi totusi instruite : "O teorie e o idee bazată pe dovezi insuficiente, nefiind un fapt.", scria un profesor. Altul o definea ca fiind "idei nedovedite". Si altul confundă ipoteza cu teoria, spunând că "o teorie este o idee care nu e încă dovedită a fi corectă." Confuzia merge în ambele sensuri, astfel încât o parte din dascăli echivalau nu numai teoria cu simpla opinie, ci si ipoteza cu o teorie...  Ca meniul să fie complet, alţii au răspuns că "teorie" e … teorie, adica vorbăria si hârţogăria din spatele unor observaţii, ea fiind deci literatura care încearcă să raţionalizeze observaţiile si experimentele.

Practic toate definiţiile pop ale termenului teorie (acela de poveste, relatare nedovedită, simplă opinie, ca si acela de element de discurs sau paperwork contrapus practicii (observaţie, experiment) au fost furnizate de către cei care formează tinerele generaţii, ca pentru a întări ideea exprimată anterior, anume că inerţia mentală face de multe ori ca si minţile instruite să exprime acelasi "spanac" emis spontan de către cel mai puţin educat individ. Autorul îsi termină astfel articolul :

"Here's why these responses are problematic: Given the numerous news stories that require an understanding of how science operates - global warming, cloning, the possible dangers posed by cell phones or the pros and cons of genetically modified crops - understanding the difference between a fully fledged scientific theory that is backed by evidence and accepted by the scientific community and a speculative guess is essential. If we, as scientists, cannot teach children what these words mean in a scientific context, how can we hope to improve scientific literacy generally? If science graduates are confused to begin with, then it is an uphill battle.

Only a few of the graduates had studied any history and philosophy of science, and therein lies the problem. The majority had high quality degrees and some had doctorates in a science discipline, so it wasn't that they were not well qualified in science. It was just that their study of science had been utilitarian, a means to an end with the end being a practicing scientist. They had not been given any grounding or instruction on what makes science 'science'. It was not their fault: history and philosophy of science was an optional part of their degree programs and many could not see the point of it. 

The point is this: you must understand your discipline, know its foundations so you are able to defend it from attack by those who seek to hijack science for their own ends, such as climate change deniers, GM crops scaremongers or creationists. A basic course in the history and philosophy of science should be a compulsory element of an undergraduate degree in any science discipline."    

Menţionez si faptul că pe site-urile de noutăţi stiinţifice apar frecvent statistici pe tema asta a situaţiei dezastruoase în ce priveste înţelegerea publicului larg sau chiar a celor educaţi în ce priveste ştiinţa în general, conceptele si modul ei de a opera în particular. Studiile citate de lucrarea amintită mai sus a lui Natalie Angier denotă un lucru, anume că si atunci când sunt educaţi într-o disciplină stiinţifică, indivizii când sunt întrebaţi despre explicaţia unui fenomen simplu care ţine de acea disciplină, dau tot răspunsurile prosteşti pe care le furnizează si cel mai inept analfabet. Asta ţine de o inerţie mentală, de o manifestare nedorită a tendinţei spre conformism si simplism a minţii umane, practic ilustrează capacitătile limitate ale uneltei noastre de judecat atunci când gândim în termeni statistici. Ce denotă statisticile lui Williams însă, e altceva, care deşi nu e mai puţin trist este totusi un altceva : ele arată că introducerea logicii profitului în subconstientul studenţilor si în practica însăsi a organizării învăţământului superior occidental (si mondial, din păcate) a dus la un utilitarism exagerat, care a provocat marginalizarea sensului si înţelegerii în schimbul câştigului facil oferit de instrumentalizarea creierelor, la întronarea ultraspecializării în detrimentul perspectivei, la marginalizarea erudiţiei în schimbul eficacităţii imediate si practice. Dacă educaţia individului nu s-ar fi oprit brusc si în faşă încă, odată cu lieceul/colegiul, si ea ar fi continuat si-n facultate (nivel de educaţie specializată), sau măcar dacă gândirea critică şi logica ar fi fost însuşite deja la acel moment, e foarte probabil să nu se mai fi găsit niciodată atâti proşti cât să încropească un atentat terorist ca acela din NY, sau cât să voteze liber un cretin ca Bush : Mohamed Atta ştia rezistenţa materialelor si probabil cum se administrează un şantier de construcţii, dar nu ştia cu o iotă mai mult despre religia lui decât cel mai umil felah trudind pe câmpurile Siriei sau Egiptului sau cel mai fanatic imam conservator. Şi totuşi omul studiase în Germania, patria recunoscută a studiilor în istoria iudaismului, creştinismului si chiar islamului, doar că studiase arhitectura (parcă) ;  logica, filozofia, gândirea critică, ştiinţele sociale şi ale omului, erau toate taine complete pentru el şi echipa lui de fanatici. Tot asa, dacă absolvenţii facultătilor ar poseda măcar rudimentele de logică şi ar cunoaşte măcar definiţiile celor mai simple noţiuni implicate în modul de operare al ştiinţei, e putin probabil că s-ar putea vreodată lăsa prostiţi cu atâta candoare de şarlatani precum fanii creaţionismului. Simmons n-ar mai avea în atari conditii o pâine practic nemuncită şi nemeritată, si nici editura religioasă care îi publică prostioarele n-ar mai exista, cum nici cohortele nenumărate si variat denumite de paraziti care-si duc traiul de pe urma "business"-ului care este religia! Dar asta e deja o altă discuţie. Merită să redau reacţia unui cititor al revistei amintite la articolul care făcea cunoscut studiul lui Williams :

Present your students with a simple observation (e.g. malaria cases in country X have been seen to increase over period Y). Ask the students to construct 4 or 5 hypotheses that could account for these observations. Then, ask them to devise observations or, preferably, experiments that could falsify each of the hypotheses.

Among the many hundreds of students I taught, more than 95% would readily admit that they had never been exposed to this kind of critical-thinking exercise during their entire under­graduate and graduate careers. But this kind of thinking should be at the very core of scientific training. The reason for this educational failing is obvious: Universities are far more adept at teaching students what to think than how to think. And the reason for that is also obvious: Designing a curriculum to teach critical-thinking skills in science is bloody hard work. - Stephen M Smith, St.Agatha, Ontario, (în "The Scientist" din decembrie 2008, p.14).  

La aceeaşi concluzie cu cea a cititorului ontarian al "Scientist"-ului ajunge si paleoantropologul francez Pascal Picq ("maître de conférences au Collège de France"), care spune că incultura ştiinţifică a absolvenţilor de facultăţi (ce să mai vorbim despre cei fără studii superioare!?) reflectă falimentul modului de a face învătământ în ţările dezvoltate (şi foste comuniste), unde accentul este pus pe rezultate şi aplicaţii, neglijându-se logica şi raţionamentul care a produs teoria aflată la baza acelor concepte, concluzii, rezultate şi aplicaţii noi ; acesta scria recent  :

"Malheureusement, nous payons les conséquences d'un programme insuffisant sur les lois de l'évolution. Il ne faut plus se contenter d'enseigner la biodiversité ou la classification du vivant, mais aussi les concepts fondateurs de la théorie. Ces derniers sont très mal compris par le religieux, mais aussi par les courants intellectuels dominants en France. On parle de sélection naturelle aléatoire, ils entendent «sélection du plus fort et élimination des faibles». On parle de bagage génétique, ils entendent «déterminisme», alors qu'il s'agit d'un jeu de possibles. Il est donc grand temps que Darwin soit enseigné autrement car la rationalité et la pensée scientifique sont de moins en moins bien comprises et de plus en plus menacées."  ("Sciences Et Avenir", novembre 2007, p. 114, "Darwin menacé par les religions ?", Pascal Picq).     

Cred c-am argumentat suficient contra ideii naive care zice că bruma de şcoală pe care o posedă individul obişnuit care a trecut printr-o universitate, e suficientă cât să-i justifice credinţa că întelege el biologia mai bine ca toţi biologii Academiei, sau astrofizica mai bine decât toţi fizicienii aceluiaşi for. Se vede clar că ce iese din universităţi, aceste "fabrici de specialişti ai patriei" cum i-ar numi cu plăcere si îndreptăţire atât comuniştii cât si capitaliştii, e mai degrabă un fel de roboţel care ştie să-nvârtă bine pătrăţica lui astfel încât mozaicul să arate bine la client, desi bietul roboţel nu cunoaşte şi nici nu va înţelege vreodată mozaicul ăsta, căci… nu poate ieşi din pătrăţica lui - şi cei mai mulţi nici n-ar voi să iasă de fapt din ea, dovadă că majoritatea se mulţumesc cu puţinul furnizat de şcoala prin care au trecut şi habar n-au astfel nici măcar ceea ce, într-o lume normală, chiar şi un prăpadit de elev de liceu ar trebui să cunoască totuşi! A emite pretenţii de erudiţie într-o astfel de situaţie precară, în opinia mea e cea mai neserioasă idee care i-ar putea veni unuia pe chelie… Dar n-am cum să ştiu ce părere aveţi voi în această chestiune. Ce ştiu însă e că tipul ăsta de maniac hotărât să dea din el şi ce n-are, arată câtă dreptate avea bietul Adrian Păunescu când recita versurile astea : 

"Cu prostul neşcolarizat,

Te lupţi un pic şi ai scăpat;

Dar duci o muncă colosală,

Cu prostul care are şcoală."

Dacă e să sperăm deci să rămânem cu ceva util din şcolile prin care trecurăm, asta e doar un mod de a gândi, căci cunoştintele azi le ai mâine nu le mai ai ; modul de a gândi însă, e de sperat că ăsta poate deveni mai uşor o deprindere si trece astfel proba timpului, desi nici asta nu e deloc sigur pentru toată lumea. Se zice că ştiinţa nu e o gramadă de cunoştinţe ci un mod de a le produce şi interpreta : din cărţile de biologie, Simmons poate copia în mostra lui de paraliteratură spârcâiturile otrăvite ale tuturor gândacilor lumii, si "chiţăiturile" pline de mister ale tuturor şoarecilor, marmotelor, dihorilor si sconcşilor planetei, dacă tot ce scoate din ele e doar că de fapt toate au fost create de un designer imaginar si maistru-olar sideral, care stă cam prea bine ascuns nu ştim unde şi care e cam de multişor timp dat "lipsă la apel" prin Academiile de ştiinţe, apăi asta nu prea e mare lucru! Tot ce dovedeşte e doar că nivelul lui de înţelegere nu e nici măcar la nivel de liceu, unde ar fi trebuit să fie însuşite rudimentele alea de logică si epistemologie ştiinţifică. Poincaré spunea :

"On construit la science avec des faits comme une maison avec des pierres, mais une accumulation de faits n'est pas plus une science qu'un tas de pierres n'est une maison."

Scott Strobel, biochimiste la Yale, exprimă de-o manieră similară aceeasi idee când zice că :

"Elementul esenţial în ştiinţă e că aceasta e o stare de spirit, un mod de a vedea lumea, de a o privi drept în ochi fără a lua totuşi niciodată ceva drept ceea ce pare." 

Citatele care să arate că nu atât cunoştinţele cât modul în care acestea sunt obţinute şi interpretate, face specificitatea ştiinţei pot continua încă, dacă asta poate convinge pe cineva că a răscoli cărţi de biologie şi cita din ele enigme, si mai apoi să propună inept personaje de basm (e fapt bine cunoscut că înainte de a fi fost fixate în scris, miturile fondatoare evreieşti au fost o lungă perioadă tradiţie orală, cum în mod similar s-a întâmplat mai târziu şi cu evangheliile creştine sau Coranul musulman) drept cheie şi explicaţie e orice mai puţin a face ştiintă :  

«Beaucoup d'enseignants n'ayant pas une compréhension profonde de la science la présentent comme un bloc de connaissances factuelles, regrette David Stevenson, planétologue à Caltech. Manquent souvent à l'appel l'idée de raisonnement, d'esprit critique, la démarche par laquelle on évalue quelles idées sont raisonnables et quelles idées ne le sont pas.»

«Quand je me remémore les cours de science que j'ai eus au lycée, je me souviens d'un ensemble de faits et de lois qu'il fallait mémoriser, confirme Neil Shubin, paléontologue à l'université de Chicago. Le cycle de Krebs, les classifications de Linné etc. Non seulement cette approche ôte, chez la plupart des gens, tout plaisir à faire de la science, mais en plus elle donne une vision erronée de ce qu'est la science. Ce n'est pas un ensemble figé de connaissances factuelles, c'est un processus dynamique de découverte, aussi vivant que la vie elle-même.»

« Je me fiche complètement que les gens mémorisent ou non le tableau périodique des éléments, renchérit David Baltimore, ancien président de Caltech. Je comprends qu'ils s'intéressent plus à des problèmes qui ont un sens dans leur propre vie. J'aimerais juste qu'ils abordent ces problèmes d'une manière plus rationnelle.

Quand la science est présentée comme un bloc de connaissances, elle devient un glossaire vide de toute substance vitale. Parcourez un manuel scolaire ou un site éducatif et des mots en gras vous sautent aux yeux. Vous êtes alors tenté d'ignorer tout ce qui n'est pas ainsi souligné ; vous vous dites : si j'apprends ces termes, je réussirai peut-être l'examen de chimie. Pourtant, si vous suivez cette stratégie, il y a de bonnes chances que vous le ratiez, cet examen, du point de vue de ce qui importe vraiment - c'est-à-dire peut-être pas sur le relevé de notes, mais dans la tête. La représentation de la science comme une bête somme de connaissances factuelles indiscutables, toutes prêtes à être sorties lors d'un Questions pour un champion, fait aussi le jeu des adversaires de la science. Ainsi les créationnistes se saisissent-ils du moindre fossile dont l'interprétation fait débat pour remettre en question l'ensemble de l'entreprise darwinienne. «Les créationnistes commencent par dépeindre la science comme un bloc de connaissances factuelles et de certitudes et attaquent ensuite telle ou telle "certitude" au motif qu'elle n'est en fait pas si indiscutable que ça, explique Shubin. Ils s'écrient "Ahah ! Vous n'arrivez pas à vous décider ! On ne peut pas vous faire confiance. Pourquoi alors devrait-on vous croire sur quelque point que ce soit ? " Alors que ce sont eux-mêmes qui ont construit le pantin de l'infaillibilité scientifique.» (Natalie Angier, Petit Cours De Sciences, Dunod, Paris 2008, p. 27).   

Voltaire, omul care a revolutionat modul în care se face stiinta istoriei în tara sa (si astfel în toata lumea), într-un context similar, scria si el despre ideea asta prostească că o sumă de descrieri, fapte mărunte sau mari, reprezintă mare scofală cât timp nu întelegi corect sensul si nu faci legaturi corecte de la cauză la efect, si nu analizezi fenomenele din perspectiva dinamicii acestora si nu-ti pui întrebarile corecte ca să poti spera apoi să afli eventual răspunsurile juste :

"On a grand soin de dire quel jour s'est donnée une bataille et on a raison. On imprime les traités, on décrit la pompe d'un couronnement, la cérémonie de la réception d'une barrette, et même l'entrée d'un ambassadeur dans laquelle on n'oublie ni son suisse ni ses laquais. Il est bon qu'il y ait des archives de tout, afin qu'on puisse les consulter dans le besoin ; et je regarde à présent tous les gros livres comme des dictionnaires. Mais après avoir lu trois ou quatre mille descriptions de batailles, et la teneur de quelques centaines de traités, j'ai trouvé que je n'étais guère plus instruit au fond. Je n'apprenais là que des événements. Je ne connais pas plus les Français et les Sarrasins par la bataille de Charles Martel, que je ne connais les Tartares et les Turcs par la victoire que Tamerlan remporta sur Bajazet. J'avoue que quand j'ai lu les mémoires du Cardinal de Retz et de Madame de Motteville, je sais ce que la reine mère a dit mot pour

mot à M. de Jersai ; j'apprends comment le coadjuteur a contribué aux barricades ; je peux me faire un précis des longs discours qu'il tenait à Mme. de Bouillon : c'est beaucoup pour ma curiosité ; c'est pour mon instruction très peu de choses. […] 

Je voudrais apprendre quelles étaient les forces d'un pays avant une guerre, et si cette guerre les a augmentées ou diminuées. L'Espagne a-t-elle été plus riche avant la conquête du nouveau monde qu'aujourd'hui ? De combien était-elle plus peuplée du temps de Charles Quint que sous Philippe IV ? Pourquoi Amsterdam contenait-elle à peine vingt mille âmes il y a deux cents ans ? Pourquoi a-t-elle aujourd'hui deux cent quarante mille habitants ? Et comment le sait-on positivement ? De combien l'Angleterre est-elle plus peuplée qu'elle ne l'était sous Henri VIII ? Serait-il vrai, ce qu'on dit dans les Lettres persanes, que les hommes manquent à la terre, et qu'elle est dépeuplée en comparaison de ce qu'elle était il y a deux mille ans? Rome, il est vrai, avait alors plus de citoyens qu'aujourd'hui. J'avoue qu'Alexandrie et Carthage étaient des grandes villes ; mais Paris, Londres, Constantinople, le grand Caire, Amsterdam, Hambourg, n'existaient pas. Il y avait trois cents nations dans les Gaules ; mais ces trois cents nations ne valaient pas la nôtre ni en nombre d'hommes ni en industrie. L'Allemagne était une forêt : elle est couverte de cent villes opulentes. Il semble que l'esprit critique lassé de ne chasser que des particuliers, ait pris pour objet l'univers. On crie toujours que ce monde dégénère ; et on veut encore qu'il se dépeuple. Quoi donc ! nous faudra-t-il regretter les temps où il n'y avait pas de grand chemin de Bordeaux à Orléans, et où Paris était une petite ville dans laquelle on s'égorgeait ? On a beau dire, l'Europe a plus d'hommes qu'alors et les hommes valent mieux." ("Essai sur l'histoire générale et sur les mœurs et l'esprit des nations depuis Charlemagne jusqu'à nos jours", 1756, citat în "Penser L'Histoire" de Mériam Korichi, Gallimard 2007, pp. 55-56).  

Ori cât timp Simmons vine şi repetă prosteşte acelaşi argument medieval al "ceasornicarului", care zice că "dacă ni se pare că avem de-a face cu creaţie inteligentă, păi atunci chiar aşa şi e", omul vostru e binişor "pe lângă" ceea ce înseamnă ştiinţă si raţionalitate... Dar să începem treaba, lăsând generalităţile de-o parte şi pagina13 din "Biblia după Simmons" zice :  

"The whole process is beyond complexity; is an evolutionary imposibility."

Afirmaţia e clară, tranşantă, însă deocamdată lipsesc datele : unde sunt calculele care să demonstreze această imposibilitate ? Care sunt argumentele care o justifică ? In carte, În toată cartea, apar cifre cel mai adesea doar ca să numere paginile, datele brute fiind extrem de rare (lipsesc aproape complet), cât despre calcule, ele sunt fascinante doar prin absenta lor absolută, ca să-l parafrazez pe Caragiale. Acum compară asta cu lucrările de biologia dezvoltării din care am sa citez mai încolo, sau aceea a lui Sober de filozofia biologiei : dacă le rasfoiesti o leacă zici că esti într-un curs de fizică superioară, nu unul de biologie...

Pe ce baza face Simmons atunci afirmaţia ?

Nu se ştie.

Unde sunt datele şi studiile ştiinţifice care să justifice o afirmaţie cifrică (acolo unde aceasta rar apare) ?

Nu se ştie… în lucrare studii nu sunt citate. Cartea n-are nici măcar un index, căci… n-are ce indexa.

Hai să considerăm totusi că "datele" sunt numeroasele enigme în ce priveste aparitia cutărui sau cutărui element sau fenomen natural, fie el de ordin biologic sau cosmic.

Dacă Simmons se gândeste la asa ceva când vorbeste despre "billions of missing links", atunci asta demonstrează admirabil imbecilitatea autorului, si iată de ce : o teorie în stiintă nu pretinde niciodată a fi epuizat toată cazuistica care i se poate aplica ; n-are cum…

Am mai spus-o si mai sus si e o chestie care trebuia să fie stiută de orice absolvent de liceu (să nu vorbim de facultăti…), stiinta se construieste cel mai adesea prin inductie, asa cum majoritatea rationamentelor pe care se bazează deciziile noastre de zi cu zi si ceas de ceas, si ele se construiesc si bazează tot pe inductie. De aceea teoriile stiintifice rămân deschise noilor teste si noilor date.

E asta un motiv sa le respingem ?

Hai să vedem încercând un pic de fizică, că tot suntem noi scoliti, chipurile, în disciplina asta ;  evident, facem si noi ce putem, adică cât ne mai aducem aminte din ea, ca de ex. de faptul că nici Newton si nici urmasii lui până azi n-au verificat niciodată că toate merele cad din pom pe pămÂnt sub influenta legii atractiei gravitationale (si cu atât mai putin a verificat că toate obiectele dotate cu masa gravifică din Univers, si ele, se atrag reciproc) drept pentru care, conform logicii de rahat a lui Simmons, trebuie respinsă fizica lui Newton.

Dacă cineva pretinde că toti arborii au sub pământ o radacină, nici această banală afirmaţie de bun simţ nu poate fi admisă ca adevăr, căci oricine ar fi acest cineva, stim foarte bine că n-a verificat afirmaţia la toţi arborii existenţi sau fosti. Simmons însusi, când ia drept bun ce-a citit si el prin cărtile evolutionistilor sau prin revistele de popularizare despre ce fac si cum fac virusi, viermii si gândacii lui preferati, nu urmează decât tot un raţionament inductiv, ba mai rău, preia unul.

La pagina 119, Simmons scrie :  

"Our water has predictable freezing and boiling points ;  and it always flows downhill."

Ei bine, dacă "our water" nu e doar apa care a fiert-o sau congelat-o Simmons la el în bojdeucă, atunci trebuie spus că ea are un punct de fierbere si înghet determinat si el tot de manieră inductivă, asa cum se întâmplă adesea în stiintă : nimeni n-a fiert sau înghetat toată apa din Univers, că sa poată mai apoi pretinde astfel de adevăruri stiintifice. Din acest punct de vedere, Simmons pică în plasa pe care el însusi o întinde biologilor atunci când pretinde acestora să "dovedească fiecare pas evolutiv pentru fiecare specie", ca să-i ierte el de "argumentul" billions of missing links. Acestia din urmă stiu însă foarte bine, împreună cu John Stuart Mill, că în stiintă inductia este baza descoperirii legilor cauzalitătii.

Dar Simmons continuă :

"If you steadfastly believe that these preprogrammed, constantly changing and interdependent series of cellular events from conception to birth have come about by trial or error, survival of the fittest or a series of extremely lucky accidents of nature, tere’s no need for you to read on."

Să-i ascult sfatul si să nu citesc lucrarea ar fi o impoliteţe faţă de voi, si asta oricât de neinspirată si plictisitoare îmi va parea ea, pentru că mi-ati facut-o cadou si bănuiesc că asta nu e ca s-o pun în garaj pe post de înăltător sub piciorul mesei mele de lucru, ci ca s-o citesc, analizez si meditez asupra ei. 

Tinând cont de ultima discutie a noastră pe tema "proportionalităţii" corpului uman, dar si alte discutii care au atins chestiunea "designerului", îmi iau libertatea (nu prea mare zic eu) de a crede că sunteti chiar curiosi de reactia mea după lectura lucrării si mai ales să stiti justificarea acestei reactii. 

Stiu, sunteti oameni ocupati, ca toată lumea, caci drept e că-n capitalism banii nu cresc în copaci, si asta cu atât mai valabil când lucrezi "la privat" sau esti pe cont propriu, iar dacă mai esti si imigrant, e mai dur, dar tot cred că mai devreme sau mai târziu veti avea timpul să parcurgeti si să meditati asupra celor scrise aici, mai ales că textul n-are nici măcar 300 de pagini, cât aproape că atinge mermorabila lucrare a lui Simmons...

Mai departe, Simmons scrie la pagina 17 :

"Contrary to common belief, laboratory experiments have never scientifically proven Darwin’s theory o evolution ; […]"

Acum o persoană cât de cât lucidă nu-l poate crede pe Simmons, împotriva afirmatiilor covârsitoarei majorităti a biologilor. Mai degrabă e că ceea ce pentru el înseamnă "scientifically proven", nu e acelasi lucru cu ce înseamnă asta pentru majoritatea aceea strivitoare a biologilor. Termenul cheie e "scientifically", vom vedea. Citim mai departe :

"Darwin’s theories should also be subject to the scientific method yet there are no published experiments that clearly shows one species naturally evolving into another species."

Oare cât de "clearly" trebuie să fie un experiment ca dacă convingator pentru experti neutrii să devină astfel si pentru pioşii analfabeţi sau pentru indivizii subiectivi din motive religioase ?

Claritatea si forta de convingere a unei explicatii stiintifice e judecată de expertii însisi, si nu de către un outsider fără greutate si competenţă. Si în nici un caz nu există vreun motiv pentru a lăsa ca criteriul acesta al claritătii să fie stabilit de către grupări de indivizi recunoscuti a fi subiectivi în aceasta chestiune ; e ca si cum ai lasa sarcina stabilirii nivelului de trăinicie a dovezilor că holocaustul a avut loc pe mâna simpatizantilor nazisti, iar a crimelor staliniste pe mâna simpatizantilor PCUS...  

Simmons : "Darwin essentially admits this in forgotten passages in many of his writings."

Darwin a trait acum ceva vreme, mai bine de un secol, si concluziile lui se bazau pe observatii morfologice, care se întâmplă sa fie si ele perfect stiintifice sau în acord cu stiinta actuală, basca suficient de convingătoare atât azi cât si pe timpul lui, însă pe de altă parte nu trebuie prea multa minte unuia, zic eu, ca să-si dea seama că stiinta a avansat enorm între timp si că ce înteleg creationistii prin "experiment" tine mai mult de magie decât de stiinţă. Astfel, "convingator" pentru Simmons si cei ca el ar fi doar reproducerea în scurt timp a tranzitiei de la un animal de o morfologie cunoscută la un alt animal de o altă morfologie cunoscută dar foarte diferită. Cum ziceam, asta e mai mult o chestiune de magie decât de stiinţă. 

In ce priveste stiinta însă, ea îsi permite să tragă concluzii pe lucruri mai "pământesti" si din păcate unele mult mai putin comprehensibile si semnificative în ochii profanului, cu atât mai mult dacă acesta mai este si marcat de subiectivism motivat religios.

Astfel, desi nici istoricii n-au putut reproduce marile migratii ale preistoriei, si n-au nici măcar dovezi ca acestea au avut loc în mod continuu d.p.d.v. geografic, asta, fireste, nu e deloc un motiv pentru acesti specialisti să se priveze de dreptul de a trage concluzii pe baza unor observatii spatial punctuale dar facute în ce priveste un proces natural inerent continuu. E fapt bine cunoscut, cel mai adesea dovezile istorice sunt fragmentare, atât din punct de vedere geografic cât si temporal (cum e de ex. situatia în ce priveste formarea unui popor, a unei limbi, evolutia unei societăti), fapt care nu e însă un motiv suficient pentru istorici de a-si refuza dreptul de a trage concluzii în ce priveste acest tip de fenomene si procese graduale, globale si întinse pe lungi perioade de timp si eventual pe întinse arii geografice. Si în acest caz avem de-a face cu o "evolutie", si a pune la îndoială că lb. română modernă se trage dintr-o formă de latină populară (despre care nici măcar n-avem prea multe mărturii din epoca în care aceasta a existat, forma ei fiind dedusă azi mai mult din studiul "formelor bastardizate" care sunt limbile neolatine, si nu din dovezi scrise ale acesteia.  

Mai mult încă, gândirea istorică modernă e îmbogatită de sociologie, ea considerând că statele însele plus formele lor de organizare socială, sunt si ele astfel de "fenomene curgătoare", fără contur precis si deci fără putinţa de a înregistra si deţine vreodată secvenţa infinită de "forme de tranzitie" ;  astfel, momentele de ruptură precum o revolutie, o schimbare de domnie, o disolutie ca urmare a unei cuceriri, pot fi semnificative si evocatoare pentru omul simplu, acest mod de a face istorie fiind însă un pic cam de aceeasi natură cu maniera în care se preda catehismul analfabetilor în Evul Mediu, prin picturile si sculpturile catedralelor (elemente statice), căci realitatea e mult mai complicată si dinamică : o revolutie este, de ex., un simplu moment dintr-un proces de decădere amorsat cu mult timp înainte, iar schimbarea produsă e cel mai adesea mai mult superficială decât în adâncime : nu rareori trec generatii până cand idealurile revolutionarilor se înfăptuiesc. Astfel, nici cele mai brutale revolutii sau răsturnari de regim, precum revolutia bolsevică sau cea franceză, n-au putut schimba societatea peste noapte. Dacă e relativ usor să schimbi câteva persoane la vârful unui regim sau stat, e mult mai greu să transformi un întreg organism social bazat pe relatii economice si inertii sociale. Lenin a fost obligat astfel la "N.E.P." ("Noua Politica Economică", care era un pas înapoi din punctul de vedere al transformării proprietătii, dar care se impunea tocmai pentru că ori de cate ori se încerca transformarea rapidă si brutală a bazei economice, aceasta ducea la colaps economic total, faptul fiind datorat exclusiv factorilor sociali, care ei se schimbă mult mai lent decât poate fi schimbat un cabinet sau un stat major), iar revolutionarii francezi si ei s-au văzut repede obligati să dea înapoi de la măsurile curajoase dar irealiste, gen abolirea religiei crestine si a nobilimii (dovadă "Conventia termidoriană" si lunga lista de măsuri contrarevolutionare napoleoniene care a urmat, ca să nu mai punem la socoteală recăderile repetate la forme politice ale vechiului regim sau măcar la anumite apucături si valori care îi erau specifice, si care s-au succedat în Franta până pe la începutul secolului al XX-lea…).

A spera în atari conditii că poti surprinde toată varietatea graduală de situatii, de "stări de tranzitie", pentru a putea avea dreptul să emiti concluzii în legatură cu natura si originea fenomenului istoric, e iluzoriu, ca să nu zic imbecil.         

Revenind la biologie, lui Darwin si biologilor vremii ca si celor care l-au urmat, nu le-au trebuit deloc alte dovezi decât cele paleontologice si morfologice, de biologie descriptivă, pentru a accepta teoria evolutiei, dar dacă au apărut între timp si altele noi, de altă natură (precum genetica si biologia moleculară), cu atât mai bine :

 "Darwin and other 19th-century biologists found compelling evidence for biological evolution in the comparative study of living organisms, in their geographic distribution, and in the fossil remains of extinct organisms. Since Darwin's time, the evidence from these sources has become considerably stronger and more comprehensive, while biological disciplines that emerged more recently—genetics, biochemistry, physiology, ecology, animal behaviour (ethology), and especially molecular biology—have supplied powerful additional evidence and detailed confirmation. The amount of information about evolutionary history stored in the DNA and proteins of living things is virtually unlimited; scientists can reconstruct any detail of the evolutionary history of life by investing sufficient time and laboratory resources. Evolutionists no longer are concerned with obtaining evidence to support the fact of evolution but rather are concerned with what sorts of knowledge can be obtained from different sources of evidence. The following sections identify the most productive of these sources and illustrate the types of information they have provided." (Britannica, "Evolution", Page  2  of  73).

 Iată mai jos un citat din lucrarea lui Ridley ("Evolution", chapter 3, p. 59) în care acesta explică de ce studiile de genetică si biologie moleculară (autorul citează un astfel de studiu) dovedesc validitatea si veracitatea teoriei evolutiei :

 "Une étude de biologie moléculaire de Penny et al. (1982) illustre ce point et démontre, elle aussi, la réalité de l'évolution. Des espèces différentes peuvent se ressembler plus ou moins par les séquences d'acides aminés de leurs protéines, tout comme elles peuvent se resse­mbler plus ou moins par leur morphologie. […] En se basant sur les séquences d'acides aminés de diverses protéines, Penny et al. ont établi des «arbres» évolutifs de 11 espèces. Le principe de la méthode consiste à construire un graphe arborescent, où deux espèces se trouvent d'autant plus proches que, pour une protéine donnée, les séquences d'acides aminés sont plus ressemblantes (voir chapitre 17). Nous pouvons alors construire un autre arbre, à partir des données relatives à une autre protéine et comparer les deux arbres. C'est ce que Penny et al. ont fait pour cinq protéines différentes. La conclusion majeure, qui suggère une filiation évolutive est que les arbres obtenus pour les cinq protéines sont fort semblables (figure 3.10). Pour les onze espèces, le nombre d'arbres différents possibles s'élève à 34.459.425, mais les arbres compatibles avec les ressemblances entre les cinq protéines ne constituent qu'un petit sous-ensemble de ce grand nombre.

Dans les faits, les ressemblances dans les séquences d'acides aminés de ces cinq protéines sont corrélées, ce qui signifie que si deux espèces se ressemblent davantage par une de leurs protéines, elles sont probablement plus semblables aussi par les autres. Deux espèces ont donc une grande probabilité d'être groupées ensemble quelle que soit celle des cinq protéines que l'on considère. Or, si les onze espèces avaient des origines distinctes, on ne voit pas pourquoi leurs homologies de séquences protéiniques seraient corrélées. Bien entendu, dans ce cas, certaines espèces seraient plus semblables que d'autres pour chaque protéine envisagée isolément. Mais pourquoi deux espèces qui se ressemblent par leur cytochrome c devraient-elles aussi se ressembler par leur beta-globine et leur fibrinopeptide-A ? Le problème est d'ailleurs plus complexe que cela, puisque, comme la figure 3.10 le montre, les arbres de ressemblance des 11 espèces se ramifient de la même manière à tous les niveaux de branchements pour les cinq protéines. On peut aisément concevoir qu'un ensemble d'objets créés séparément puisse présenter une relation hiérarchique pour n'importe quel aspect, considéré isolément. Mais dans le cas présent, les 11 espèces ont été classées suivant la variation de cinq protéines différentes et dans les cinq cas on aboutit à la même hiérarchie.

Un tel résultat correspond exactement à ce que nous pouvons attendre si les cinq espèces descendent d'un ancêtre commun. Dans ce cas, en effet, les cinq protéines auraient évolue suivant le même arbre phylogénétique, et nous pouvons nous attendre a ce que leurs ressemblances soient hiérarchisées de la même manière. Ici encore, les corrélations entre les homologies et la ressemblance entre leurs hiérarchies ne sont explicables qu'en termes d'évolution." (Ridley, "Evolution", p. 59). 

 Acelasi tip de rationament e utilizat ca argument contra creationismului tip ID si de către Francis Collins, un biolog credincios crestin totusi, în recenta (2007) lui lucrare numită «The Language of God» ; iată mai jos un citat dintr-un recent număr al revistei de popularizare "Scientific American" :

 "I countered by pointing out that Francis Collins, former head of the Human Genome Project is a born-again evangelical Christian who fully accepts evolution. In his book The Language of God  (Free Press, 2007), Collins describes ancient repetitive elements (AREs) in DNA that arise from "jumping genes that copy and insert themselves in other locations in the genome, usually without any function. When you align sections of human and mouse genomes, the AREs are in the same location. "Unless one is willing to take the position that God has placed these decapitated AREs in these precise positions to confuse and mislead us," he asserts, "the conclusion of a common ancestor for humans and mice is virtually inescapable." ("Creationism in 3-D", Michael Shermer, "Scientific American", May 2009, p.32.)

Revin acum la citatul din enciclopedia Britannica situat 4 blocuri de text mai sus, reluând doar un pasaj al acestuia spre a-l comenta ; Britannica :

 "Darwin and other 19th-century biologists found compelling evidence for biological evolution in the comparative study of living organisms, in their geographic distribution, and in the fossil remains of extinct organisms. Since Darwin's time, the evidence from these sources has become considerably stronger and more comprehensive, while biological disciplines that emerged more recently - genetics, biochemistry, physiology, ecology, animal behaviour (ethology) and especially molecular biology - have supplied powerful additional evidence and detailed confirmation."

Bănuiesc acum că stiintele astea "recente care vin sa întarească", dacă e să credem enciclopedia "Britannica", setul de dovezi pe care se bazează "teoria evolutiei", au loc în primul rând în laborator. Hai să vedem :

"Dobzhansky and Pavlovsky (1971) reported a speciation event that occurred in a laboratory culture of Drosophila paulistorum sometime between 1958 and 1963. The culture was descended from a single inseminated female that was captured in the Llanos of Colombia. In 1958 this strain produced fertile hybrids when crossed with conspecifics of different strains from Orinocan. From 1963 onward crosses with Orinocan strains produced only sterile males. Initially no assortative mating or behavioral isolation was seen between the Llanos strain and the Orinocan strains. Later on Dobzhansky produced assortative mating (Dobzhansky 1972)." (sursa : talkorigins.org)    

 Acum nu-i prea greu de prevăzut că trecerea unei specii de muscă într-o altă specie de muscă e cam putin pentru Simmons, ca si pentru cei cam tot atât de cultivati si perspicace ca si el, desi totusi e suficient pentru biologi, dar faptul se explică astfel : pentru Simmons si compania, termenul "specie" are un înteles pur profan, esentialist si nestiintific, desemnând grupurile doar pe criteriu morfologic vag, deci nici măcar pe acest criteriu asa cum trebuie, în măsura în care, de ex., există specii diferite (pe criteriul genetic, al interfertilitătii) de muste de otet care au toate aerul perfect de "muste de otet" (adică sunt similare d.p.d.v. morfologic - vezi Theodor Dobzhansky cu articolul "Complete Reproductive Isolation between Two Morphologically Similar Species of Drosophila" publicat in Vol.27, No. 3 din iulie 1946, pp. 205-211 in "Ecology", sau orice enciclopedie la intrarea "specii criptice"), în timp ce exemplare ale unor "specii" în sens "biblic", sau "popular", sau "simmonsian", precum "leul" si "tigrul" (de ex.) sunt totusi interfertile si produc uneori descendenti la rândul lor fertili (adică dovedesc faptul că din punct de vedere al definitiei biologice a speciei, aceste animale nu sunt de fapt specii). 

Conceptul de specie este unul vag si alunecos si pentru experti, d'apăi pentru ageamii gen Simmons sau omul de rând, unde întelesul e redus la o caricatură doar; nu există o definitie complet satisfăcătoare a speciei (nici măcar definitia biologică nu se pretează în toate situatiile) si asta denotă fragilitatea si artificialitatea conceptului ; Darwin era de altfel constient de asta. Simmons, trăitor la mai bine de un secol distantă, încă n-a aflat... Ce să mai vorbim de cititorii lui traditionali! În legătura cu situatia privitoare la termenul specie, aceasta reflectă faptul deloc uluitor că natura si realitatea nu se lasă nici cu această ocazie "înghesuite" în simple (sau mai rău, în cazul profanului simpliste) concepte umane, concepte care spun mai multe despre modul de functionare al creierului uman decât despre realitatea însăsi, pe care ar vrea s-o cuprindă acesta printr-o simplă etichetă sau cliseu. (aduce-ti-vă aminte de "cearta universaliilor" din filozofie (si teologie) si mai ales de rezolvarea ei). Dacă încă nu v-ati lămurit totusi de ce Simmons bate câmpii în legătura cu subiectul ăsta al speciilor, aveti cu sigurantă suficiente explicatii mai jos cât să convingă orice fiintă minim ratională. Dar acum să vedem ce mai spune Simmons :

"This is not about the faster rabbits escaping predators […]. Genetically speaking, a rabbit is still a rabbit, and a dog is still a dog. This is more about major transitions."

Aici omul nostru ne lămureste bustean : el ne spune ca "genetic un iepure e totusi un iepure". Rigoare stiintifică à la Simmons, deh…

în plus, afirmatia e o gogomănie în măsura în care diferentele genetice în general minore între speciile înrudite sunt incapabile să explice diferentele morfologice majore. Dar asta o vom afla mai jos.

Apare apoi si această întrebare : De la ce nivel de divergentă genetică începe în opinia lui Simmons un iepure să nu mai fie totusi "un iepure" ?

Simmons omite să precizeze si nu e de mirare : cartea lui în afară de a se baza pe multă ignorantă (asa cum veti constata cu prisosintă citind textul ăsta), ea se bazează si pe multă ambiguitate si imprecizie. 

In acelasi timp, Simmons vrea totusi să i se furnizeze dovada că un iepure poate trece în individul unei alte specii definite pe o bază genetică neprecizată. Bază genetică care poate e taman aceeasi cu cea care se defineste "specia biologică" si care face interfertilitatea imposibilă, caz în care Simmons are dovada producerii specierii mai sus si în multe alte zeci de exemple de speciere observate atât în laborator cât si în natură, toate acceptate ca dovezi "clare" ale t.e. de către biologi.

Simmons vorbeste aici de genetică, desi este cât se poate de evident că se referă tot la eronata idee populară si biblică de "specie". Dar afirmatia lui mai dovedeste ceva, anume că acesta nu pricepe o iotă din biologia actuală : cum spuneam mai sus, faptul că mici schimbări genetice, tot atât de mici cât poate fi o mutatie punctuală (pe o genă homeotică, regulatoare, precum se întâmplă la drosophila căreia din pricina unei singure gene mutate se trezeste că-i creste un picior acolo unde în mod normal îi crestea o antenă), pot produce majore transformari morfologice, încă n-a ajuns să intre si în mintea autorului nostru iconoclast.

Schimbarea genetică, functie de ce specii de organisme comparăm, poate deveni asadar secundară în determinarea morfologiei (formei) si functiilor (modului de viată) lor : nu atât "reteta" producerii setului de proteine (adică genomul) face diferenta între organisme înrudite, cât reteta modului (adică momentului, locului si cantitătii) în care acestea sunt sintetizate : un organism arată asa cum arată în primul rând din cauza unor "morfogeni", inductori si determinanti care pot fi proteine sau nu ;  astfel, de ex, acidul retinoic nu este o proteină (deci nu e codat în genom), dar e totusi un morfogen amplu implicat în embriogeneză). In lucrarea "Le Jeu Des Possibles" (Fayard, 1981), François Jacob scrie la pagina 83 :

"Ce qui distingue un papillon d'un lion, une poule d'une mouche ou un ver d'une baleine, ce sont moins des différences dans les constituants chimiques que dans l'organisations et la distribution de ces constituants. Les quelques grandes étapes de l'évolution ont certes dû exiger une acquisition d'information nouvelle. Mais la spécialisation et la diversification n'ont demandé qu'une utilisation différente de la même information structurale. Quand on analyse les vitesses d'évolution chez les grenouilles et les mammifères, par exemple, on constate que les changements dans la séquence des gènes de structure restent, pour une large part, indépendants des changements anatomiques ; chez les groupes voisins, comme les vertébrés, la chimie est la même. En revanche, les changements de régulation qu'on peut repérer en étudiant les chromosomes et la viabilité des hybrides semblent évoluer parallèlement aux changements anatomiques. Comme l'a souligné Allan Wilson, les différences entre vertébrés sont un problème de régulation plus que de structure.

Aux début du xix siècle, von Baer avait déjà noté que chez les organismes voisins, comme les vertébrés, les premières étapes du développement de l'émbryon restent très semblebles. C'est seulement assez tard au cours de ce développement que se manifestent les divergences. Celles-ci portent moins sur la structure des types cellulaires que sur le nombre et la position des cellules. Ce qui distingue une aile de poulet d'un bras humain ce sont moins les différences dans les matériaux dont sont faits ces organes que dans la manière de les construire, dans la répartition des molécules et des cellules qui les constituent. Il suffit de petits changements qui redistribuent les mêmes structures dans le temps et l'espace pour modifier profondément la forme, le fonctionnement et le comportement du produit final :  l'animal adulte.

Il s'agit toujours d'utiliser les mêmes éléments, de les ajuster en retaillant ici ou là, de les agencer en combinaisons différentes pour produire des objets nouveaux de complexité croissante. Il s'agit toujours de bricoler. C'est bien ce qu'illustre la comparaison des macromolécules chez l'homme et le chimpanzé. Entre ces deux espèces, les très petites différences de gènes de structure ne peuvent rendre compte des grandes différences d'anatomie. En moyenne, une chaîne protéique chez l'homme est pour plus de 99 % identique à son homologue chez le chimpanzé. Pour une large part, les différences de séquence dans l'ADN correspondent à des redondances du code génétique, ou à des variations dans le régions non transcrites de l'ADN. Pour quelques cinquante gènes de structure, la distance génétique moyenne entre l'humain et chimpanzé est très petite. Elle est inférieure à la distance moyenne entre les espèces sœurs, qu'on distingue à peine par l'anatomie, et très inférieure à la distance entre n'importe quelle paire d'espèces congéniques. Comme l'a montré Allan Wilson, les différences d'organisation entre humain et grands singes ne peuvent se fonder que sur changements dans quelques gènes de régulation.

Une conclusion semblable a déjà été atteinte par les anatomistes et les paléontologistes qui ont souligné l'importance de ce qu'ils ont appelé retardement du développement comme facteur d'évolution. Parmi les événements les plus dramatiques de l'évolution, certains en effet sont liés à des changements qui avancent la maturité sexuelle à un stade plus précoce du développement. Des traits qui jusque-là caractérisaient l'embryon deviennent alors ceux de l'adulte, tandis que disparaissent des caractères qui auparavant appartenaient à l'adulte. Ce processus représente l'un des grands stratagèmes de l'évolution. Tout se passe comme si certains animaux pouvaient pour ainsi dire se débarasser de la part terminale de leur vie puis reconstruire un nouveau cycle fondé sur les formes de la larves ou de l'embryon. C'est très vraisemblablement un tel mécanisme qui a donné naissance aux vertébrés à partir de quelque invertébré marin. C'est ce même processus qui semble avoir joué un rôle majeur dans la voie qui a mené à l'homme. L'embryon humain se développe selon un schéma de retardement conservant chez l'adulte une série de traits qui, chez les autres primates et les ancêtres de l'homme, caracterisent le petit. À cet égard, il est frappant de constater que les humains ressemblent beaucoup plus à une bébé chimpanzé qu'à un chimpazé adulte. Bien  évidemment, l'homme ne descends pas de grands singes. Depuis qu'ont divergé les lignées menant vers l'homme ou vers les grands singes, chacune a poursuivi sa propre évolution en s'adaptant à des vies différentes. Pourtant l'ancêtre commun ressemblait plus aux singes qu'à l'homme. C'est le fait de conserver pendant l'enfance le mode d'expression des gènes caracterisant l'embryon qui a probablement permis l'évolution de traits aussi typiquement humains qu'une mâchoire réduite, de petits canines, une peau nue et une posture debout. De plus, ce schéma de retardement, cet allongement de l'enfance semble être étroitement lié aux autres traits marquant le processus d'hominisation ; notamment au développement du cerveau grâce à la prolongation de la croissance fétale, ou à la socialisation grâce au renforcement des liens familiaux qu'entraîne la nécessité pour les parents de s'occuper si longtemps de leurs petits. Comme l'a récemment souligné Stephen Gould, on voit mal comment cet ensemble de propriétés qui caractérisent l'humanité aurait pu émerger hors du contexte d'un développement retardé. Ce qui a entraîné la diversification et la spécialisation des mammifères, c'est donc moins l'apparition de constituants nouveaux qu'une utilisation différente des mêmes constituants. De petits changements dans les circuits régulateurs qui coordonnent le développement de l'embryon suffisent à modifier le taux de croissance des différents tissus ou le temps de synthèse de certaine protéines, accélérant ici, retardant là."

Si tot medicul nobelist Jacob spune într-o altă lucrare a lui :

"Parmi les étapes gouvernant la construction de l'embryon, les premières sont régies par les gènes de la mère. Après quoi seulement les gènes de l'embryon lui-même peuvent entrer en action pour assurer les étapes suivantes.

Ce miracle de la nature, la formation d'un animal à partir d'une cellule, l'œuf fécondé, est longtemps resté l'un des derniers refuges du vitalisme. Il se décrit maintenant en termes de chimie par la structure et l'interaction des molécules qui interviennent dans ces processus. Les premières étapes, celles que régissent les gènes de la mère pendant qu'elle forme progressivement l'ovule, consistent à y installer les éléments qui vont servir à orienter l'embryon en déterminant l'avant et l'ar­rière, le côté dos et le côté ventre. Avec ces compo­sants est mis en place un système de coordonnées qui permettront aux cellules que formera l'em­bryon de se repérer et de définir leur identité. Ce début d'organisation est ainsi agencé avant la fécondation.

Une fois ces repères en place, les gènes de l'embryon vont prendre en charge le destin de celui-ci, sa formation progressive. […]

Bien évidemment, les méthodes de la biologie moléculaire ont permis d'isoler la plupart de ces gènes, d'en faire l'anatomie détaillée, de les comparer, d'en repérer les lieux et temps d'expres­sion dans l'embryon, d'en esquisser le produit. Ainsi a été mise en évidence l'existence d'un type de gènes qui interviennent pour définir la forme de l'organisme. Ces gènes sont exprimés dans des groupes de cellules bien précises que l'on sait iden­tifier. Ils commandent des opérations spécifiques au développement de l'embryon. Quand on compare l'anatomie de ces gènes, leurs séquences de base, on s'aperçoit qu'ils sont formés par l'en­chaînement de fragments d'ADN relativement petits qui se retrouvent dans de nombreux gènes. Tout se passe comme si la plupart de ces gènes s'étaient construits par la combinaison d'un nombre limité de segments génétiques capables de s'articuler les uns aux autres. Une fois encore, la complexité dans la nature naît d'une combinatoire d'un petit nombre d'éléments. […]

Tous ces gènes diri­geant des opérations qui interviennent aux pre­miers stades de la vie de l'embryon de mouche agissent sur l'expression d'autres gènes en activant ou en inhibant la transcription de ce segment d'ADN en ARN. Les protéines régulatrices, les produits de ces gènes, possèdent toutes, dans leurs structures, un domaine capable de reconnaître spé­cifiquement une région d'ADN commandant l'ac­tivité du gène voisin. Elles possèdent donc cha­cune un domaine de forte affinité pour un segment d'ADN. Il existe un nombre limité de tels domaines, appelés de noms étranges, respective­ment « homéoboîtes », « doigts de zinc », « POU », etc. Cela vaut notamment pour une bat­terie de dix gènes, les gènes HOM qui, chez l'em­bryon de mouche, définissent l'identité des seg­ments qui viennent de se former. Cette batterie de gènes HOM établit, le long de l'axe antéro-pos-térieur de l'animal, un gradient qui permet aux cellules de se repérer le long de cet axe, de connaître ainsi leur position qui les engage dans une voie de développement déterminée." (François Jacob, "La souris, la mouche et l'homme", Odile Jacob 1997, pp.70-72.)

Observaţia lui Jacob referitoare la forţa creatoare furnizată de combinaţii ale unui set limitat de elemente apare si în lucrarea lui Gribbin, care citează la rândul lui un alt autor : 

"As Holland put it, "the cut and try of evolution isn't just to build a good animal, but to find good building blocks that can be put together to make many good animais." His favorite analogy is with the way in which "Identikit" pictures used to be put together, before the days of computers, to make an impression of the face of a criminal suspect, based on eyewitness descriptions. From a choice of ten different facial features (hairline shape, size of nose and so on), each coming in ten varieties, it is surprisingly quick and easy to produce a "picture" resembling any chosen individual—surprising, that is, until you remember that you are dealing with 10¹⁰ combinations, i.e. ten billion different faces, rather more than the number of people alive on Earth today. Holland might have gone even further, pointing out that the cut and try of evolution also operates to find "good building blocks" in the form of interacting networks of species that operate in some ways as distinct evolutionary units—coevolution, not just evolution." (Gribbin, "Deep Simplicity", p. 199/200).

Însă observaţia este foarte veche chiar :

"Darwin a aussi souligne que les adaptations qui s'écartent du «type» et permettent à un organisme de survivre dans un environnement particulier se développent tardivement dans l'embryon. Il a constaté que, comme il est prédit par les lois de Von  Baer, les différences entre les espèces et les genres ne sont produites que tardivement dans le développement ;  il a même été jusqu'à chloroformer des pigeons (à sa grande répugnance) pour se prouver qu'il en était bien ainsi. Darwin reconnaît ainsi deux voies permettant de considérer la descendance avec modification. On peut mettre en evidence la descendance commune en considérant des homologies embryonnaires entre deux ou plusieurs groupes d'animaux ou on peut mettre en évidence les modifications en montrant comment le développement a produit les structures modifiées qui permettent aux animaux de s'adapter à des conditions particulières.

Darwin n'a pas essayé de construire des phylogénies complètes à partir de données embryonnaires, mais son travail a conduit plusieurs de ses contemporains à le faire. L'un des premiers scientifiques à réaliser l'importance pour l'évolution des études de von Baer a été Elie Metchnikoff. Ce dernier se rendait compte que l'évolution comporte des modifications des organismes embryonnaires, mais non des organismes adultes. Il écrivait (1891) :

«L'homme apparaît comme le résultat d'une amélioration partielle, mais non totale, d'un organisme, résultant non de la réunion de singes adultes, mais plutôt de celle de leurs fœtus inégalement développés. Du pur point de vue de l'histoire naturelle, on pourrait considérer l'homme comme un singe «monstrueux» avec un cerveau, un visage et des mains hypertrophiés.»

On pouvait donc en conclure que les organismes évoluaient à partir de changements dans leur développement embryonnaire."  (Biologie Du Développement ("Developmental Biology" in originalul englez) de S.F. Gilbert, publicata in 1994 (versiunea franceză) la De Boeck Université,  p. 829)  

Si aceeasi idee exprimată altfel, într-o altă lucrare :

"Les décalages chronologiques du développement : une mécanique des grands changements évolutifs

L'altération chronologique des itinéraires de développement (voir chapitre 9) permet, en effet, à partir d'une structure préexistante, de passer à d'autres structures sans nécessiter de changements génétiques considérables, mais seulement des modulations des gènes de régulation, des gènes temporiseurs, ceux qui permettent aux cellules de prendre en compte le temps.

C'est un mécanisme souple qui permet d'échapper aux contraintes de développement d'un type structural donné pour passer à une autre architecture se construisant avec de nouvelles contraintes. Ce mécanisme permet à la nature d'exploiter les potentialités contenues dans les programmes génétiques et, au travers des déviations du développement de réaliser un certain nombre de possibles.

Les décalages chronologiques du développement pourraient constituer l'un des mécanismes privilégiés de l'origine des grandes structures, avec les "gènes sauteurs" ou "transposons" qui pourraient aussi expliquer des modifications rapides des programmes génétiques.

Il n'y a donc plus lieu de séparer micro- et macroévolution au niveau des processus, sinon pour distinguer éventuellement les résultats de l'évolution au niveau de l'espèce pour la première, de ceux amplifiés par la perspective temporelle de l'accumulation des formations d'espèces qui apparaissent aux niveaux supérieurs de la diversification (genre, famille, ordre, classe, embranchement)." - citat din "La Théorie de l'évolution - Etat de la question à la lumière des connaissances scientifiques actuelles", de Charles Devillers si Jean Chaline, publicată la Ed. Bordas, Paris 1989, p. 160.)  

Si că tot amintea Jacob de faptul că evoluţia biologică se produce prin "cârpăceala" ("bricolage", "tinkering"), iată mai jos un text în care acest fapt se constituie în argument contra ideii de Design ; textul este dintr-un articol publicat în "Technology Review" (February/March 1994, Volume 97 (2): 24 - 32) de către Kenneth R. Miller (profesor de biologie la Brown University) : 

"Tinkering with Success: the Mark of Evolution
http://www.millerandlevine.com/km/evol/lgd/index.html

The living world is filled with examples of organs and structures that clearly have their roots in the opportunistic modification of a preexisting structure rather than the clean elegance of design. Steven Jay Gould, in his famous essay "The Panda's Thumb", makes exactly this point. The giant panda has a distinct and dexterous "thumb" which, like our own thumb, is opposable. These animals nimbly strip the leaves off bamboo shots by pulling the shoots between thumb and their five other fingers. Five? No, the panda doesn't have six fingers, because it's thumb isn't a true digit at all. In fact, it grips the shoot of bamboo between its palm and a bone in the wrist which, in giant pandas, has been enlarged to form a stubby protuberance. A true designer would have been capable of remodeling a complete digit, like the thumb of a primate, to hold the panda's food. Evolution, on the other hand, settled for much less: a bamboo-gripping pseudo-digit that conferred just enough of an advantage to be favored by natural selection. As Gould himself notes, a single mutation increasing the rate of growth of this wristbone could explain the formation of the Panda's "thumb." Natural selection itself explains how this simple modification was advantageous. It is a clear case of the way in which evolution produces organisms that are well-adapted, but not necessarily well-designed.
A true designer could begin with a clean sheet of paper, and produce a design that did not depend, as evolution must, on re-using old mechanisms, old parts, and even old patterns of development. The use of old developmental patterns is particularly striking in human embryonic development. The early embryos of reptiles and birds, which produce eggs containing massive amounts of yolk, follow a particularly specialized pattern of development. This pattern enables them to produce the three vertebrate body layers in a disc of cells that sits astride a hugh sphere of nutritive yolk. They eventually surround that yolk with a "yolk sac," a layer of cells that supplies the embryo with nutrition from the stored yolk.
Placental mammals produce tiny eggs, so there would be no need to follow a developmental pattern that surrounds the non-existent mass of yolk. Nevertheless, as Scott F. Gilbert, the author of an influential book on developmental biology notes:
"What is surprising is that the gastrulation movements of reptilian and avian embryos, which evolved as an adaptation to yolky eggs, are retained even in the absence of large amounts of yolk in the mammalian embryo. The inner cell mass can be envisioned as sitting atop an imaginary ball of yolk, following instructions that seem more appropriate to its ancestors."
Indeed, human embryos even go so far as to form an empty yolk sac, surrounding that non-existent stored food. The human yolk sac develops from the same tissues as the yolk sacs of reptiles and birds, performs many of the same functions (except, of course, for using the non-existent yolk), and gives rise to the same adult tissues. That it why it has been known as a "yolk sac" for more than a century. The cells of the sac channel nutrients to the embryo (much as they do in birds and reptiles), and play a role in the formation of the circulatory, reproductive, and digestive systems. These functions do not explain, however, why the cells that perform them should take the form of a sac.
There is no reason, from the standpoint of intelligent design, for the human embryo to produce an empty yolk sac. Evolution, of course, can supply the answer. If placental mammals are descended from egg-laying animals, like reptiles, then the empty yolk sac can be understood as a evolutionary remnant. The yolk sac is produced by a process of development that could not be re-designed simply because mammalian eggs had lost their yolk. It suggests that mammals evolved from animals that once had eggs with large amounts of yolk. Does the historic fossil record support that contention? Absolutely. The very first recognizable mammals in the fossil history of life on Earth are known by a telling name: they are the "reptile-like mammals." (   http://www.millerandlevine.com/km/evol/lgd/index.html   )

Si un alt exemplu care indică înspre aceeasi conlcuzie :

Cette découverte était inattendue car il n'y a rien de commun entre les structures activées dans les différents groupes par le système conservé de signaux Hox. Les souris ou les vers de terre n'ont, par exemple, aucune structure correspondante au thorax des insectes avec ses deux paires d'ailes et ses six pattes. Cette observation n'a rien d'étonnant du point de vue mécanique : on peut utiliser le même genre d'interrupteur pour allumer une télévision ou un sèche-cheveux. L'énigme réside dans la conservation du système de signalisation, malgré les modifications des structures, et l'on présume de l'activation des gènes qui les codent.

Cette conservation évolutive d'un signal n'est pas spécifique aux gènes Hox. Le développement de l'œil est tout aussi surprenant. Il existe chez la souris un gène nommé « petit oeil » dont la mutation supprime l'œil. Comme les gènes Hox, il semble fonctionner comme un interrupteur central : son activation déclenche une cascade de gènes nécessaire au développement de l'œil. Un gène dont la séquence d'ADN est similaire contrôle le développement de l'œil de Drosophila. Le plus déconcertant est que le transfert du gène souris chez Drosophila entraîne l'apparition d'un œil où qu'il soit activé. L'œil induit est bien évidemment un œil composé typique des insectes, non un œil de vertébré. Il est donc un petit peu erroné de dire que le gène « contrôle » le développement de l'œil. L'effet du gène est d'induire en un point particulier de l'embryon une cascade d'événements qui mène au développement d'un œil à cet endroit, mais il ne contrôle pas le type d'oeil. De fait, il fonctionne comme un signal « construire un œil là ». Il est probable que l'ancêtre commun de la souris et de Drosophila possédait un simple organe photosensible dont la position était spécifiée par l'activation de ce gène.

Maintenant que nous avons parlé de la conservation du signal, nous pouvons en proposer une explication a posteriori. Un gène Hox donné de Drosophila n'active pas un autre gène, mais une cascade complète de gènes. Une modification du signal modifierait de nombreux aspects de la structure induite. Il est improbable qu'une telle modification drastique amène une meilleure adaptation : en revanche, une meilleure adaptation peut être obtenue par modification individuelle des gènes répondent à ce signal inchangé. Cette conservation du signal provient du caractère inévitablement graduel des changements améliorant l'adaptation.

Un deuxième aspect du conservatisme dans l'évolution morpholo­gique est connu depuis bien plus longtemps. Il s'agit de la conservation des plans d'organisation lorsque les modes de vie varient. On a observé de longue date les similarités de structure entre la main de l'homme, la nageoire du dauphin et l'aile de la chauve-souris. C'est un des arguments les plus forts en faveur de la théorie de l'évolution. Un aspect peut-être plus fondamental est la conservation de ce que l'on a appelé le phylotype entre membres d'un phylum donné (par exemple les arthropodes, les cordés, les annélides, les échinodermes ou les mollusques). On peut illus­trer cette idée par un exemple chez les cordés, le phylum auquel nous appartenons. Au cours du développement, tous les chordés passent par un stade dit «phylotypique», caractérisé par la présence d'une notocorde (un axe solide qui sera ensuite remplacé par la colonne vertébrale), de somites (des masses segmentées de tissu qui donneront les muscles, les cotes, etc.), un tube neural dorsal par rapport à la notocorde, un pharynx (la partie antérieure du canal alimentaire perforée par les fentes branchiales), et une queue qui s'étend après l'anus. À ce stade, tous les cordés sont remarquablement similaires bien qu'ils divergent par la suite : les adultes de l'espèce humaine n'ont ni notocorde, ni fentes branchiales, ni queue. Les différences peuvent apparaître plus tôt dans le développe­ment : les jeunes embryons des oiseaux, dans leur œuf énorme, sont par exemple très différents de ceux des poissons comme les morues avec leurs petits œufs sans jaune. Le développement converge vers le phylotype et diverge ensuite.

La première chose à remarquer à propos du phylotype des cordés est qu'il rappelle la structure et le mode de vie de nos plus anciens ancêtres. La notocorde, les muscles segmentés et la queue post-anale étaient à l'origine des adaptations à la nage sinusoïdale (telle que la pratiquent aujourd'hui de nombreux poissons). Le pharynx était une adaptation à l'alimentation à partir de l'eau de mer qui permettait de retenir les plus petits organismes par filtration au niveau des branchies. De même, il est intéressant de noter que certaines des caractéristiques du plan d'organisation d'autres phylums peuvent être vues comme des adaptations à des modes de loco­motion particuliers. La cavité interne remplie de liquide et les segments circulaires des annélides (par exemple les vers de terre) sont des adapta­tions permettant l'enfouissement. ("Les origines de la vie", John Maynard Smith, Eörs Szathmary, ed. Dunod, Paris 2000, p.138-139).

La pagina 28, Simmons scrie :   

continuare 2